Legătura dintre tehnicile server-side (CGI, PHP, ASP, JSP) și limbajele de programare de nivel înalt

Introducere

Această lucrare prezintă câteva noţiuni generale despre tehnologiile server-side CGI, PHP, ASP şi PHP dar şi despre modul în care acestea pot fi folosite pentru a interacţiona cu sisteme existente în scopul de a le crea o interfaţă Web. În ultimul capitol este prezentată analiza, proiectarea şi implementarea unei aplicaţii de gestiune a materialelor căreia i s-a adăugat o interfaţă Web, pentru o parte din cazurile de utilizare, folosind tehnologiile JSP şi ASP.NET.

Structura acestei lucrări este următoarea:

Primul capitol tratează câteva probleme generale legate de Internet cum ar URL-urile (Uniform Resource Locators), paşii în comunicarea dintre un browser şi un server Web, tipuri MIME (Multipurpose Internet Mail Extensions), plug-in-uri şi aplicaţii ajutătoare pentru un browser, cookie-uri, limbajul HTML şi evoluţia acestuia, despre protocolul HTTP şi alte protocoale cunoscute. Tot în primul capitol se tratează istoricul tehnologiilor de generare a conţinutului dinamic într-o pagină Web. Sunt trecute în revistă atât tehnologii client-side precum JavaScript şi Applet, dar şi tehnologiile server-side cum ar fi CGI, Server-Side JavaScript, Servlet şi JSP, dar şi ISAPI, ASP, ASP.NET şi următoarea versiune de ASP.NET denumită ASP.NET "Whidbey".

Al doilea capitol precizează câteva noţiuni fundamentale despre CGI, PHP, JSP şi ASP şi felul în care acestea pot interacţiona cu limbaje de nivel înalt. Deoarece ultima versiune a tehnologiei ASP este ASP.NET, am tratat această versiune în acest capitol.

Al treilea capitol prezintă modul de proiectare şi implementare al unei aplicaţii reale pentru gestiune a stocurilor de materiale şi modul în care acesteia i s-a extins funcţionalitatea astfel încât să suporte clienţi Web. Am realizat două aplicaţii Web, una în Java unde am folosit tehnologia JSP şi alta în C# unde am folosit tehnologia ASP.NET.

Anexate sunt codul sursă Java folosit în paginile JSP ale primei aplicaţii Web, codul sursă C# folosit în pagina ASP a celei de-a doua aplicaţie Web, şi o parte din codul sursă Object Pascal al aplicaţiei de gestiune a stocurilor de materiale.

1. Noţiuni generale despre programarea în Internet

1.1 Despre Internet şi WWW

Programarea în Internet este un domeniu nou şi interesant în ceea ce priveşte dezvoltarea aplicaţiilor. Aceasta ridică anumite probleme, unele dintre ele sunt legate de implementarea protocoalelor standard, altele de faptul că se folosesc diverse platforme, dar o bună parte dintre acestea sunt legate de extinderea aplicaţiilor stand-alone existente în aplicaţii care să "ruleze într-un browser". Alte probleme sunt legate de performanţa şi disponibilitatea site-urilor Web care primesc un număr impresionant de cereri şi de gestionarea eficientă a datelor dinamice [Iye].

World Wide Web reprezintă un cadru ce permite accesarea documentelor legate între ele, documente aflate pe milioane de calculatoare prin tot Internetul. Totul a început în 1989 la CERN (Centrul European de Cercetare Nucleară) unde echipe mari de fizicieni din mai multe ţări trebuiau să colaboreze folosind o serie de documente ce se aflau în continuă schimbare, printre acestea se aflau grafice, rapoarte şi fotografii. Prima propunere de structură de documente legate între ele a venit din partea fizicianului Tim Barners-Lee în martie 1989, iar primul prototip de browser a devenit operaţional 18 luni mai târziu şi a fost prezentat la conferinţa HyperText ’91 din San Antonio, statul Texas [Tan]. Acest browser permitea vizualizarea documentelor în mod text. În februarie 1993 a fost lansat primul browser cu capabilitaţi grafice pe nume Mosaic. În 1994 CERN şi MIT au pus bazele a ceea ce azi se numeşte World Wide Web Consortium (W3C) o organizaţie al cărei scop este dezvoltarea Web-ului, standardizarea protocoalelor, şi încurajarea interoperabilitaţii între site-uri. De atunci câteva sute de universităţi şi companii au intrat în componenţa acestei organizaţii [Tan].

1.1.1 Clienţi Web

Din punctul de vedere al unui utilizator, Web-ul este format dintr-o colecţie vastă de documente sau pagini Web, orice pagină poate conţine legături spre alte documente aflate oriunde în lume. Ideea ca o pagină să conţină referinţe spre o alta, ceea ce numim hypertext, a apărut cu mult înaintea Internetului şi anume în 1945. Această idee aparţine unui profesor de inginerie electrică de la MIT pe nume Vannevar Bush [Tan]. Un browser este un program ce poate afişa o pagină Web. Navigarea de la o pagină la alta se efectuează cu ajutorul hyperlink-urilor, astfel este nevoie de o metodă de a numi şi identifica alte pagini. Această problemă se rezolvă cu ajutorul URL-urilor (Uniform Resource Locators). Un URL are trei părţi: numele protocolului, numele DNS al maşinii unde pe care se află fişierul şi numele fişierului care conţine obiectul cerut (un document hypertext, o imagine, un fişier audio, de animaţie sau video). Paşii în comunicarea dintre un browser şi un server Web sunt următorii: browser-ul determină URL-ul, cere serverului de nume (DNS) adresa internet (IP) a maşinii cu care va comunica, după ce obţine această adresă deschide o conexiune TCP prin care trimite cererea pentru un anumit fişier, server-ul Web îi trimite fişierul cerut apoi închide conexiunea iar în final browser-ul afişează conţinutul fişierului [Tan]. Pentru a putea afişa o pagină un browser trebuie să cunoască formatul acesteia. Acest lucru este posibil datorită limbajului comun în care sunt scrise aceste pagini şi anume limbajul HTML. Obiectele accesibile au mai multe formate, de exemplu o imagine poate fi GIF sau JPEG, unele documente pot fi PDF-uri, altele pot fi fişiere Microsoft Word. O pagină HTML poate să refere un fişier de orice tip pe care browser-ul nu este întotdeauna capabil să îl interpreteze. Soluţia la această problemă o constituie faptul că serverele Web oferă informaţii adiţionale despre un anumit fişier cum ar fi tipul MIME (Multipurpose Internet Mail Extensions) al acestuia [Tan]. Fişierele de tip text/html şi de alte tipuri care sunt direct recunoscute de către browser (built-in types) şi sunt afişate direct, dar dacă tipul fişierului nu este printre acestea atunci browser-ul foloseşte un tabel de tipuri MIME pentru a vedea cum să trateze fişierul respectiv. Acest tabel asociază un tip MIME cu un program capabil să afişeze resurse de tipul respectiv. Sunt două posibilităţi: plug-in-uri şi aplicaţii ajutătoare.