Activitatea bancară din țara noastră

CAPITOLUL I

ELEMENTE CARACTERISTICE ACTIVITĂŢII BANCARE

-ORGANIZARE ŞI STRUCTURĂ-

1.1. Sistemul bancar din România – evoluţii şi perspective.

Începuturile activităţilor cu caracter bancar în sensul modern al termenului au fost precedate în ţările româneşti de prezenţa, inerentă perioadei de dezvoltare a feudalismului şi mai apoi de apariţii ale relaţiilor economice de tip capitalist, a zarafilor, a căror principală ocupaţie era, într-o primă etapă, aceea de cumpărări şi vânzări de monede în scopul obţinerii unor câştiguri. Această activitate, mult asemănătoare schimbului valutar în numerar de azi, era favorizată de faptul că în acea perioadă pe teritoriul României circulau numeroase însemne monetare provenind din Turcia, Austria, Prusia, Rusia, Franţa.

Leul, devenit monedă de cont după dispariţia din circulaţie a löwenthalerului, deşi nu avea putere de circulaţie datorită faptului că ţările române erau lipsite în perioada suzeranităţii otomane de dreptul de a emite monedă, s-a constituit în timp într-o “adevărată Instituţie naţională”1

Odată cu dezvoltarea relaţiilor de tip capitalist care au presupus dezvoltarea creditului ca formă de finanţare, zarafii au devenit cămătari, producând în principal, alături de speculaţiile monetare, şi operaţiuni de creditare. Creditul avea în acea perioadă două forme principale: creditul de consum şi creditul politic. Nefiind reglementată de nici o restricţie administrativă, activitatea de creditare era practicată nu numai de cămătari, ci şi de către boierime a căror sursă de capital se constituia din dijme, clăci în bani, exploatarea slujbelor şi arenzilor, precum şi de negustori care îşi finanţau activitatea în principal din vânzarea de mărfuri pe credite.

Dobânzile mari impuse de cămătari se ridicau la 12-20%2, iar celelalte condiţii împovărătoare solicitate de aceştia pentru acordarea împrumuturilor au determinat apariţia şi consolidarea oligarhiei financiare. Erau necesare, în consecinţă, apariţia şi dezvoltarea unui sistem financiar bancar concretizat la început prin specializarea unor case comerciale româneşti în domeniul bancar şi cămătăresc. Astfel în perioada 1830-1860 funcţionau case de comerţ specializate la Brăila, Galaţi, Bucureşti (S. Marcu, Halfon, Hagi Bacaloghi), Buzău, Craiova şi Iaşi.

Dezvoltarea capitalurilor românesc autohton a impus necesitatea înfiinţării unei instituţii bancare care să reprezinte interesele tinerii economii industriale naţionale.

Paşi importanţi înainte avea să facă domnitorul Grigore Alexandru Ghica care, în 1856 a semnat actul de concesionare pentru înfiinţarea unei bănci naţionale a Moldovei, de către bancherul german F. I. Nulandt4, cu capital german, englez, francez, şi în mai mică măsură, românesc.

Înfiinţarea în 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie de credit românească. Această instituţie de credit urma să-şi constituie fonduri din domeniul privat şi din domeniul public (taxe, disponobilităţi ale instituţiilor publice, ale serviciilor autonome şi ale administraţiilor locale).

Plasamentele Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni urmau să fie orientate spre crearea de întreprinderi industriale, firme agricole, aşezăminte culturale sau pentru finanţarea bugetului prin participarea la emisiunile de bonuri de tezaur sau alte titluri de stat. Înainte de înfiinţarea Băncii Naţionale în 1880, au fost deschise şi alte instituţii bancare cu capital preponderent autohton: Banca România, Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874). Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţa Banca Naţională Română, act normativ ce consfinţea deplina independenţă a ţării noastre. Legea stabilea normele de organizare şi funcţionare ale Băncii Naţionale Române dintre care cele mai importante sunt: