Activitatea de Creditare a Persoanelor Fizice - Raiffeisen Bank

CAPITOLUL I

Importanţa activităţii de creditare şi prezentarea produselor oferite de

Raiffeisen Bank pentru persoanele fizice

1.1 Activitatea de creditare bancară

Activitatea de creditare bancară reprezintă „operaţiunea activă a băncilor comerciale de realizare a echilibrului la nivel macroeconomic” .

Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi, în amănunt este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare,creditori şi debitori, conturează 3 categorii principale şi de amplă cuprindere: întreprinderile, statul şi populaţia.

După Ionescu Lucian avem următoarea interpretare a activităţii de creditare: „Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuşi, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine şi, prin urmare, a riscului implicat în creditare” .

În calitate de creditori, întreprinderile care, pe de o parte manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altă parte, întreprinderile, prin repartizarea profitului constituie fonduri şi rezerve, remunerează acţionarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naţionale.

,, În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în toate ţările dezvoltate, statul.’’

Banca urmăreşte în permanenţă modul de derulare a activităţii de creditare, începând cu activitatea de acordare, urmată de rambursarea creditelor, verificarea existenţei garanţiei creditului, radierea ipotecilor până în momentul în care nu mai există raporturi juridice între beneficiarul de credite şi bancă.

Creşterea veniturilor populaţiei prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivităţii muncii şi prin amplitudinea spiritului de prevedere şi economisire, caracteristici ale evoluţiei contemporane în toate ţările dezvoltate, a făcut din populaţie un factor major în desfăşurarea raporturilor de credit, în primul rând, în postura de creditor.

1.2 Noţiunea de credit bancar şi rolul său în economie

Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri, în evoluţia acesteia, într-un anumit moment, relaţiile de credit depăşind sfera producţiei şi circulaţiei mărfurilor, schimbul căpătând forma unor relaţii monetare.

Apariţia creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuinţare în schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt constituie o vânzare pe credit. Sub aspect economic creditul constă, deci, în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor.

Termenul de credit, abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cât şi în relaţiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai largă utilizare a creditului aparţine însă domeniului financiar-bancar şi comercial.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

Analiza apariţiei cuvântului evidenţiază faptul că, pe măsura instituţionalizării funcţiei monetare ca mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de vânzare de cel de creditare.

Creditul este „operaţiunea prin care se iau în folosinţă imediată resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţită de plata unor dobânzi care remunerează pe împrumutător”.

Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător şi consumator, între ofertă şi cerere, şi între cei doi agenţi economici reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul.

Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se constată că pe lângă capitalul propriu acesta contractează şi împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea producţiei, către care tinde orice manager, crearea condiţiilor pentru a rezista proceselor concurenţiale şi obţinerea unui profit care să-i asigure desfăşurarea normală a activităţii sunt de neconceput fără existenţa creditului.

În mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferare de monedă cu titlul de împrumut.

În peisajul literaturii monetare româneşti, Victor Slăvescu în Curs de monedă, credit, schimb, defineşte noţiunea de credit, astfel: „creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedează o sumă de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau dobândă”.

Francezul Charles Gide în cursul său de Economie politică defineşte creditul ca fiind „schimbul unei bogăţii prezente contra unei bogăţii viitoare”, iar profesorul F. Leitner afirmă că „ prin credit se înţelege cedarea şi primirea unui bun, în credinţa că acelaşi bun, sau altul de aceeaşi valoare, va fi restituit la o dată viitoare, potrivit înţelegerii între părţi ”.

O definiţie sintetică este dată de profesorul W. Sombrat care aprecia că: ,,Creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar”.