Activitatea de Retail Banking - Corporate Banking

CAP. 1 RETAIL BANKING

Activitatea de retail banking este definită de obicei ca activitatea desfăşurată de bancă cu persoanele fizice, persoane fizice autorizate şi microîntreprinderi.

Retail bankingul se caracterizeză printr-un număr mare de clienţi, o varietate de produse şi servicii bancare şi un număr foarte ridicat de tranzacţii. Acesta este deasemenea caracterizat printr-o strânsă legatură cu tehnologia, aflându-se într-o continuă schimbare. Acest lucru este datorat dezvoltării continue a cerinţelor clienţilor persoane fizice, care duc la adaptarea produselor şi serviciilor bancare la aceste cerinţe.

Retail banking-ul de astăzi este expresia cea mai relevantă a transformărilor din sistemul bancar care au avut loc în ultima perioadă.

Sistemului bancar românesc s-a realizat prin contribuţia statului, transformarea cămătarilor în bancheri şi prin participarea unor reprezentanţi ai capitalului străin. Până în 1989, sistemul bancar din ţara noastră a avut un caracter centralizat, majoritatea funcţiilor şi operaţiunilor bancare fiind preluate de către Banca Naţională a României, aceasta având următoarele sarcini : de reglementare a circulaţiei băneşti, de creditare a economiei naţionale şi de organizare a decontărilor şi plăţilor în economie. În aceeaşi perioadă funcţionau în cadrul sistemului bancar românesc şi o serie de bănci specializate care desfăşurau o activitate ce viza domeniul comerţului exterior, cel al finanţării pe termen lung a economiei, sau cel al agriculturii şi industriei alimentare. Începând cu anul 1990, România a cunoscut un nou tip de sistem bancar, structurat pe două niveluri. Acest nou sistem bancar introdus delimitează atribuţiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau comerciale. După noua reformă, principala funcţie a Băncii Naţionale a României era cea de promovare a politicii monetare în economie. În cadrul noului sistem bancar intrau acum: băncile cu capital de stat (Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare), bănci cu capital de stat şi privat (ex:Banca Agricolă, Bankpost), bănci cu capital străin (ex: Frankfurterbank), bănci cu capital mixt (de stat şi străin), bănci private cu capital autohton (ex: Banca„Ion Ţiriac”, Banca Românească). Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima etapă, 1990-1997, s-a caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale crescând de aproape trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu diversificarea operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot mai mult simţită prezenţa, în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine în activitatea bancară autohtonă.

O caracteristică a sistemului bancar în perioada 1990-1997 a fost menţinerea unui grad ridicat de segmentare - reflectat prin orientarea prioritară a băncilor de stat către finanţarea sectorului public, a celor cu capital privat românesc către creditarea agenţilor economici privaţi autohtoni, în timp ce băncile străine au colaborat îndeosebi cu marile companii străine prezente în ţara noastră. Cu toate că, în acest cadru, s-a putut remarca orientarea tot mai accentuată a instituţiilor bancare către operaţiuni cu parteneri privaţi, retail banking-ul, ar fi fost atunci lipsită de relevanţă.

La începutul anului 1999, BNR a demarat un program de restructurare a sistemului bancar, program destinat prevenirii riscului sistemic, care a vizat pe lângă rezolvarea situaţiei băncilor-problemă, îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale. În principal, s-a acţionat prin pârghii a căror eficienţă nu a întârziat să se manifeste: introducerea unui sistem de rating bancar şi avertizare timpurie, îmbunătăţirea cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea conduitei prudenţiale în sectorul bancar, creşterea exigenţei în sancţionarea băncilor, menţinerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci.

Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o reprezenta, la momentul 1998, funcţionarea defectuoasă a unor bănci de mari dimensiuni, cu capital de stat (Bancorex şi Banca Agricolă).

În prezent, în vederea armonizarea limbajului de specialitate cu cel corespunzător Uniunii Europene, componentele sistemului bancar românesc se regăsesc ca fiind : banca centrală (Banca Naţională a României) – cu rol de reglementare şi supraveghere a activităţii bancare, şi instituţii financiare. În componenţa instituţiilor financiare se cuprind: bănci universale şi bănci specializate, de forma organizaţiilor cooperatiste de credit, băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ, băncilor de credit ipotecar şi instituţiilor emitente de monedă electronică.

Dezvoltarea sistemului bancar românesc se încadrează, astfel, în tendinţa de globalizare care a dominat economia mondială în ultimele decenii, cu atât mai mult cu cât serviciile financiare reprezintă, alături de informatică, unul din domeniile cu cea mai intensă manifestare a acestui fenomen. De altfel, în cazul României mai corect ar fi termenul de regionalizare, în condiţiile în care capitalul străin prezent pe piaţa bancară românească provine cu precădere din ţările Uniunii Europene, contribuind la procesul de integrare a întregii economii româneşti în acest bloc comercial. Dat fiind acest proces de regionalizare, tendinţele care se manifestă în sistemul financiar european îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei pieţei bancare interne. Astfel, aşa cum pe plan european băncile mari vor să devină şi mai mari, şi în România este în plină desfăşurare un proces de concentrare, prin achiziţii şi fuziuni. Concomitent, se înregistrează o tendinţă de specializare, ilustrată foarte bine în domeniul finanţării IMM-urilor de ProCredit Bank, în domeniul locativ de băncile pentru locuinţe create de Raiffeisen Bank şi HVB Bank, iar în domeniul creditului pentru autoturisme de Porsche Bank.