Activitățile de inginerie financiară - Inovația financiară și efectele sale

1. Introducere

În arhitectura sistemului financiar, piaţa de capital joacă un rol central, ea reprezentând un adevărat catalizator pentru întreaga activitate economică. În ultimele decenii piaţa de capital s-a dezvoltat continuu prin apariţia de noi produse financiare, de noi mecanisme şi de noi segmente. Acest proces continuă şi în prezent, el amplificându-se odată cu adâncirea globalizării şi mondializării pieţelor de capital.

Un segment foarte alert şi care se dezvoltă continuu în cadrul pieţei de capital este cel al produselor derivate. Deşi relativ tânăr, volumul zilnic al tranzacţiilor pe piaţa de derivative însumează multe zeci de miliarde USD. Un produs financiar derivat (derivativ) este un instrument financiar al cărei valoare depinde de valoarea altor active sau produse financiare, numite active suport.

Principalele produse derivate utilizate în prezent pe piaţa financiară sunt:

• contractele forward

• contractele futures

• swap-uri

• opţiunile

În ceea ce priveşte opţiunile, trebuie menţionat că în prezent se utilizează o varietate extrem de mare de astfel de instrumente derivate, multe dintre ele intrând în aşa numita categorie a opţiunilor exotice. Întrucât un volum extrem de mare de opţiuni şi alte derivative se negociază pe aşa numita piaţă OTC (over – the – counter) direct între diverse instituţii financiare, bănci, fonduri mutuale sau companii, prin introducerea de noi clauze în contractele de opţiuni se obţin în permanenţă noi tipuri de opţiuni exotice, care dacă dau rezultate favorabile sunt adoptate de lumea financiară. Prima piaţă organizată pe care să se negocieze contracte de opţiuni standardizate a apărut în anul 1973 la Chicago, CBOE (Chicago Board Options Exchange). Ulterior opţiunile au fost negociate şi la American Stock Exchange, la Pacific Stock Exchange, Philadelphia Exchange, NYSE, Londra, Paris, Amsterdam, etc.

În ceea ce priveşte activul suport al unui produs financiar derivat, acesta poate fi:

• acţiuni

• obligaţiuni

• indici bursieri

• cursul de schimb

• bunuri de diverse tipuri: petrol, cereale, aur sau alte metale preţioase, etc.

Produsele derivate sunt utilizate în trei scopuri principale, şi anume:

1. pentru operaţii de acoperire împotriva diverselor categorii de risc – hedging

2. pentru speculaţii pe piaţa financiară

3. pentru operaţii de arbitraj

De aici rezultă şi cele trei categorii mari de operatori (traders) pe piaţa de derivative: hedgers, speculators, arbitrageurs.

Apariţia derivativelor a modificat fundamental structura activităţilor financiare, în special în ţările dezvoltate. În primul rând, produsele derivate permit o mai bună protejare împotriva riscului a investitorilor şi a altor categorii de oameni de afaceri. În al doilea rând, produsele derivate permit realizarea unor operaţii de levier extrem de eficiente. Acestea au condus la amplificarea activităţilor de investiţii, având puternice implicaţii atât asupra instituţiilor financiare, cât şi al instituţiilor nefinanciare. Totodată preţurile produselor financiare derivate care reflectă anticipările agenţilor economici privind evoluţiile ce vor avea loc în economie permit o mai bună prognoză macroeconomică, o mai bună fundamentare a deciziilor de politică monetară pe care le adoptă băncile centrale ş.a.

În sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, apariţia derivativelor a condus la un avânt extraordinar al ştiinţei financiare. Apariţia în anul 1973 a celebrului model Black-Merton-Scholes de evaluare a opţiunilor a deschis practic o nouă eră în domeniul ştiinţei finanţelor.

În ultimele decenii, pe plan financiar am asistat la o proliferare a noilor instrumente financiare, ceea ce justifică o mai veche caracterizare făcută de James Tobin economiei mondiale: “o economie de hârtie”. Amploarea inovaţiei şi a transformărilor structurale în sistemul financiar al ţărilor dezvoltate au fost fără precedent: au apărut noi instrumente financiare, s-au creat noi pieţe de negociere şi au apărut noi reglementări, succesiunea rapidă a schimbărilor găsindu-şi un sprijin necesar în “big bang”; de la reglementare în plan financiar s-a ajuns la dereglementare şi apoi la re-reglementare, în condiţiile în care autoreglementarea a continuat să fie prezentă. Inovaţia financiară a fost definită ca un proces de creare (dezvoltare) a unor noi produse financiare; într-o accepţiune mai largă, sunt înglobate noile metode de a mobiliza sau de a plasa fonduri băneşti, sau dezvoltarea şi evoluţia unor noi organisme financiare. În consecinţă, inovaţia financiară se manifestă nu doar în contextul pieţei de capital, ci al întregii pieţe financiare: conturile NOW sau derivatele de credit, alături de finanţarea unor achiziţii (gen leverage buy-out), transferul electronic de fonduri şi cardurile de credit, eurovalorile mobiliare, toate sunt rezultatul inovaţiei financiare.

În literatură se face distincţia, în procesul de inovaţie financiară, între inovaţiile de produse – care duc la apariţia de noi instrumente financiare – şi inovaţiile de procese – care au ca rezultat apariţia de noi tehnici de finanţare. O clasificare a inovaţiilor financiare după natura instituţiilor implicate în proces, face distincţia între inovaţiile de sistem – rezultat a activităţii agenţilor economici – şi inovaţiile de politică – aparţinând autorităţilor statului. Dacă prin inovaţiile de sistem apar noi produse financiare destinate evitării reglementărilor impuse de autorităţi în domeniul financiar, inovaţiile de politică sunt rodul preocupărilor autorităţilor statului în realizarea politicii economice. William Silber consideră că ingineria financiară se poate manifesta în trei forme diferite: