Asigurări comerciale

Activitatea de asigurare este impusă de existenţa unuia din elementele principale ale sale, şi anume, existenţa riscului ce poate fi cuprins în asigurare.

Dacă o persoană cumpără o poliţă de asigurare, el schimbă o situaţie de risc cu o situaţie de certitudine, de siguranţă financiară oferită de către societatea de asigurări.

Pe lângă faptul ca asigurarea preia responsabilitatea privitoare la acoperirea pierderilor suferite de către

asiguraţi, ea poale influenţa riscul, şi, în mod. direct, probabilitatea de producere a unei daune. Acest lucru este

posibil prin următoarele două situaţii opuse:

pe de o parte, asigurătorii încurajează pe asiguraţi în prevenirea apariţiei riscului asigurat prin recompensarea acelora care nu înregistrează pierderi o anumită perioadă, sau ale căror pierderi au valori mici;

pe de alta parte, asiguraţii sau beneficiarii asigurării pot să-şi cauzeze în mod deliberat pagubele în scopul obţinerii resurselor financiare de la asigurător (existenţa riscului moral pentru asigurător).

Riscul moral sau subiectiv se manifestă atunci când contractarea unei asigurări schimbă comportamentul asiguratului astfel încât creşte mărimea pagubei sau probabilitatea ca paguba să se producă. Pentru asigurător este dificil de demonstrat că asiguratul a manifestat acest comportament. O cale de diminuare a riscului moral este aceea de încheierea de contracte de asigurare cu franşiză, asiguraţii trebuind să. suporte şi ei o parte din pagubă. Insă, în caz de daună totală, această cale nu mai este eficientă, întrucât asiguraţii preferă să încaseze diferenţa dintre suma asigurată şi nivelul franşizei.

Relaţia dintre risc şi asigurare generează un alt comportament al oamenilor, şi anume: aversiunea faţă de risc. Majoritatea oamenilor nu agreează riscul, ci ei preferă siguranţa şi cumpără asigurări pentru ca au aversiune faţă de risc. Ei preferă să piardă valoarea primei de asigurare plătite (în cazul în care nu se produce riscul), decât să poată pierde valoarea întregii maşini, de exemplu. Totuşi, aversiunea oamenilor faţă de risc trebuie să fie în echilibru cu preţul pe care ei sunt dispuşi sau îşi permit sa-1 plătească pentru a îndepărta riscul. Dacă o persoană nu apelează la asigurare, asta nu înseamnă neapărat că preferă riscul, ci este posibil ca el să nu-şi poată permite să plătească acea asigurare.

Riscurile pe care le preia asigurătorul sub protecţia sa trebuie să fie omogene, întrucât, în cazul în care apar mai multe riscuri, ale căror caracteristici nu sunt asemănătoare, echilibrul rezultatelor sale financiare poate fi afectat.

Exemplu: portofoliul de contracte de asigurare contra incendiilor ce include si o rafinarie de petrol.

Pentru a omogeniza mai bine portofoliile de contracte, asigurătorii determină în avans valorile maximale ale riscurilor al căror transfer îl vor accepta. Aceste valori maximale constituie plinurile de conservare şi reprezintă suma maximă pe care un asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont propriu într-o categorie de asigurări, pentru un anumit risc asigurat

In general, plinurile de conservare reprezintă 3-5% din cifra de afaceri a societăţii de asigurare în ramura considerată şi 2-3% din fondurile proprii.

Insă, practica pieţei asigurărilor a demonstrat că asigurătorul care se limitează la plinurile sale de conservare poate pierde o parte din piaţă şi, de aceea, societăţile subscriu angajamente brute mult mai mari decât plinul lor de conservare. Acest lucru este posibil datorită acordurilor încheiate cu reasiguratorii, care preiau o parte din angajamentele lor. In acest fel, asigurătorii pot deţine plinuri de subscriere mai mari decât plinurile lor de conservare, fără a pune în pericol echilibrul financiar al asigurătorului. Plinurile de subscriere reprezintă limita angajamentelor pe care pot să le ia subscriitorii şi ele sunt precizate în tabelele de plinuri aflate la dispoziţia asigurătorului, pe categorii de riscuri.

Pentru a echilibra rezultatele mutualităţii, asigurătorul trebuie să achiziţioneze şi să păstreze în sarcina sa un număr mare de asiguraţi - legea numerelor mari. Cu cât numărul de asiguraţi este mai mare, cu atât se face mai uşor compensarea sinistrelor în cadrul mutualităţii şi cu atât mai mult statisticile asigurătorului sunt mai precise. In consecinţă, tarifarea are şanse mai mari să fie echitabila şi corespunde cu calitatea riscurilor transferate.

Asigurătorul are sarcina de a proteja ansamblul mutualităţii

împotriva unei frecvenţe anormale a sinistrelor care apar la o

anumită categorie de asiguraţi, procedeu denumit selecţia riscurilor.

Diferenţele de frecvenţă în apariţia pagubelor pot fi corectate

prin impunerea unor măsuri de prevenire (cum este obligaţia

existenţei mijloacelor specifice de protecţie împotriva flirtului pentru

anumite tipuri de magazine sau locuinţe) sau prin intermediul

tarifarii (prin impunerea de prime mai mari conducătorilor auto care

au mai avut accidente sau care posedă autovehicule foarte rapide

sau prime mai ridicate pentru incendiu în cazul produselor

inflamabile, etc).

Selecţia riscurilor, pentru a proteja echilibrul mutualităţii, impune asigurătorilor urmatoarele:

să studieze consecinţele sinistrelor, mai ales pe cele mai dezastruoase;

să excludă anumite categorii de asiguraţi la care frecvenţa de apariţie a pagubelor este deosebit de mare;

să refuze acordarea de garanţii împotriva decesului persoanelor bolnave, a căror speranţă de viaţă este redusă sau să nu acorde garanţii decât după un examen medical şi prin plata unor prime mai ridicate pentru cei a căror speranţă de viaţă este statistic inferioară mediei.

De când există asigurarea, actuarii calculează tarifari speciale pentru persoanele care prezintă riscuri mari, precum diabeticii, cei suferinzi de patologii cardiace sau care suferă de maladii grave, precum cancerul sau tuberculoza.