Asigurări și reasigurări în Europa - caracteristici, dinamică, structură

Capitolul 1- Evolutia asigurarilor si reasigurarilor

1.1 Istoricul asigurarilor

Originile asigurarii se pierd in negura timpurilor, neputand fi stabilite decat cu o mare aproximatie.

Unele dovezi atesta ca negustorii chinezi isi distribuiau marfa in mai multe vase ce urmau sa o transporte pe raurile si fluviile tumultoase ale Chinei, reducand astfel ca intreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie sa fie supusa pierderii. Aceasta era considerata doar o forma de dispersie a riscului, nu si o forma de protectie.

Alte dovezi se refera la babilonieni, care in jurul anului 3000 î.Cr. au practicat un sistem de asa-zise credite (imprumuturi) maritime, care il scuteau pe debitor de a le returna in cazul in care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi in acest sens se refera la Codul lui Hammurabi, descoperit in anul 1902.

Acest sistem a fost preluat si dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hartii de valoare, ca rezultat al extinderii comertului fenicienilor in zona litoralului grecesc in sec. X-IX î.Cr., precum si dominatia comerciantilor greci in Marea Egee dupa anul 800 î.Cr.

Stadiul final al practicarii contractelor de imprumut in antichitate l-a reprezentat adoptarea vamii de catre romani, aprozimativ in anul 300 î.Cr., si odata cu aceasta se poate afirma ca se intra in etapa in care unii autori considera ca principiile contractului de imprumut au fost “translatate” in asigurari, asa cum le intelegem astazi. Profesorul C.F. Trenerry citeaza trei surse separate:

Prima, se refera la asigurarea maritima si apare in Livy (XXIII, 48 si 49), in care descrie garantia data de guvern in anul 215 î.Cr., conform careia acesta a preluat in schimbul unei prime de asigurare (in acest caz, prima conta in marfurile necesare armatei romane in Spania), pentru a le asigura de sosirea sigura a livrarilor de bunuri, expediate de comerciantii privati care erau proprietarii acestor bunuri.

Al doilea contract era mentionat intr-o scrisoare scrisa de catre Cicero lui Caninus Sallust, aproximativ in anul 50 î.Cr., in care Cicero ii solicita acestuia sa garanteze o suma de bani care trebuia transportata de la Laodicea la Roma.

Al treilea contract a fost incheiat de Suetonius pentru Imparatul Claudius. In Roma, in anul 58 î.Cr. era mare foamete, ceea ce a condus la mari demonstratii si revolte populare impotriva imparatului, nimeni nu se astepta sa se mai importeze hrana. Claudius, pentru a-si convinge importatorii sa faca Statului un serviciu vital, nu numai ca s-a oferit sa plateasca o suma fixa pentru toate bunurile importate, dar a aceptat si raspunderea personala pentru toate pierderile ce ar fi putut sa apara din cauza furtunilor. In toate aceste contracte existau elementele necesare pentru un contract de asigurare (interes asigurabil, prima, risc).

Un rol important in evolutia asigurarilor si reasigurarilor l-a avut infiintarea Camerei de Asigurari de la Bruges, in anul 1310 de catre Ducele de Flandra si emiterea “Legii privind politele de asigurare folosite intre negustori”, in Londra in anul 1601.

1.2 Istoricul reasigurarilor

In urma unor cautari a originii cat mai precise a activitatii de reasigurare s-a constatat ca aceasta a aparut pentru prima data in domeniul maritim.

Prima afacere de acest gen a avut loc in Europa in anul 1347, cand a fost emisa o polita maritima pentru un voiaj la Genova la Sluys, iar asiguratorul direct s-a reasigurat pentru cea mai mare parte din riscuri pentru distanta Cadiz-Sluys, in timp ce parte cea mai sigura a voiajului pe Marea Mediterana a fost in intregime retinuta pe contul asiguratorului direct. Reasigurarea a fost folosita in acest caz, pentru a evita un risc deosebit pe care prefera sa-l accepte in cadrul contractului pentru a obtine tranzactia dorita.

“Legea pentru reglementarea asigurarii navelor apartinand supusilor Marii Britanii si marfurilor sau efectelor incarcate pe ele”, sev refera in mod expres la activitatea de reasigurare, intrucat sectiunea a IV-a prevedea: ”Autoritatea mentionata hotaraste ca nu va fi legal sa se faca reasigurari decat daca asiguratorul devine insolvabil, da faliment sau moare; in oricare din aceste cazuri, asiguratorul, executorii, administratorii sau prepusii sai pot face reasigurari pana la suma asigurata de el mai inainte cu conditia ca ea sa fie mentionata in polita drept reasigurare.”

Alte referiri la reasigurari se fac in tratatul lui James Alan Park, intitulat “A System of Law Maritime Insurance”, publicat la Londra in 1800, care se refera la “o ordonanta” a lui alaudovic al XIV-lea al Frantei, din anul 1681, prin care “este legal pentru asiguratori sa faca reasigurari cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei insisi le-au asigurat initial”.

Dupa revocarea din 1864 a legii din 1746 prin care se interziceau reasigurarile, aceasta activitate a evoluat foarte incet si greoi, deoarece in perioada amintita, de mai mult de un secol, in Anglia reasigurarile au fost eliminate. Totusi, in alte tari din Europa, reasigurarile s-au dezvoltat permanent. Spre exemplu, exista o referire indirecta la reasigurari intr-o cerere facuta de o societate daneza guvernului sau in 1775; in Norvegia, reasigurarile se practicau inca din anul 1840.

In 1891, reasigurarea este mentionata in mod expres in Legea timbrului (“Stamp Act”), emisa de Parlamentul englez, in care se prevedea: Asiguratorul din cadrul unui contract maritim are un interes asigurabil in riscul sau si se poate reasigura in legatura cu el”.

Aparitia primelor societati de reasigurare: - infiintarea in 1846 a acompaniei de reasigurari “Kolnische Ruch” - in 1863 a luat fiinta prima societate de reasigurari din Elvetia, “Swiss Reinsurance Company” - in 1867, in Anglia a inceput sa functioneze “Reinsurance Company Ltd” - prima companie britanica a fost “Mercantile and General Reinsurance Company Ltd”, in 1907