Asimetria de Informație pe Piața Creditelor și Implicațiile ei Macroeconomice

TERMENI UTILIZAŢI

- Raţionarea creditului

- Limitarea creditării (redlining)

- Efect de sortare (selecţie)

- Efect de stimulare

- Colateral

- Linie de trecere (switch line)

În 1981 şi 1983 Joseph Stiglitz şi Andrew Weiss au dezvoltat o teorie de raţionare a creditului. În lucrarea lor au susţinut că băncile ar putea să nu majoreze rata dobânzii percepută chiar şi în faţa unui exces de cerere de fonduri, în caz contrar s-ar putea reduce rata aşteptată a profitului datorită creşterii probabilităţii de pierdere.

Astfel au fost evidentiate doua motive pentru a explica o posibilă relaţie inversă între rata dobânzii percepute şi câştigul aşteptat al băncii: o rată a dobânzii la un nivel înalt reduce proporţia debitorilor cu risc scăzut (efect de sortare, pe care Smith- în 1776 în lucrarea Averea Naţiunilor- l-a numit atenţie) şi de asemenea o rată a ridicată a dobânzii induce debitorii spre a utiliza tehnicile (măsurile) riscante (efectul de stimulare). Aceasta se referă la faptul că pe măsură ce rata dobânzii percepute este mai mare, cu atât este mai mare şi probabilitatea ca un anumit debitor să nu ramburseze creditul , fie pentru că el a întreprins acţiuni nereuşite (cu o rată mai mare de eşec) ce îl lasă în imposibilitatea de a-şi plăti împrumutul sau pentru că el este dispus să suporte costurile asociate falimentului.

Autorii susţin că atât colateralul cât şi alte metode de garanţie (dispozitive non preţ de raţionare) nu ar elimina posibilitatea de raţionare a creditului. Creşterea cerinţelor de garanţie face ca debitorii să fie mai puţin dispuşi să îşi asume riscul (aversiune faţă de risc), fapt ce creşte profitul băncii. Pe de altă parte, creşterea cerinţelor de garanţie poate afecta mix-ul de aplicanţi.

În teoria lor a fost dezvoltată o explicaţie de piaţă a fenomenelor mult observate: raţionarea creditului şi limitarea împrumuturilor (redlining). Prin credit de raţionare întelegem că printre debitorii identicii observational unii obţin împrumuturi în timp ce alţii sunt refuzaţi la credit.

De asemenea, s-au prezentat cele mai simple modele prin care s-a delimitat condiţia de bază privind rolul asimetriei de informaţie în pieţele de credit.

Modelul pieţei de credit prezentat în lucrare este unul mai realist, fiind prezentă selecţia adversă şi efectul de stimulare. Totodată creditorii pot varia în acelaşi timp cerinţele de garanţie şi ratele dobânzilor pentru a afecta atât mix-ul de solicitanţi cât şi stimularea solicitanţilor care au obţinut împrumuturile.

În ciuda puterii de decizie a creditorilor, echilibrul de piaţă poate fi caracterizat de raţionarea creditului, în sensul definit mai devreme. Fiecare clasă de risc în care sunt încadraţi debitorii poate fi raţonalizată, raţionarea poate să apară la fiecare contract.

Cele mai importante caracteristici ale modelului sunt implicaţiile sale macroeconomice, atât consistenţa lor în variaţiile ciclice observate ale ratei reale ale dobânzii cât şi consecinţele lor asupra politicii macroeconomice

Astfel lucrarea actuală extinde studiul anterior în trei moduri esenţiale: implică simultan ambele efecte: de sortare (selecţie) si stimulare; se ţine cont simultan atât de preţ (rata dobânzii) cât şi de condiţiile de garanţie (condiţii non-preţ) ale contractului de împrumut; şi se ajunge dincolo de implicaţiile microeconomice ale teoriei noastre de credit pentru raţionarea credtului şi limitarea creditului analizând implicaţiile macroeconomice, ambele privitoare la mişcările ciclice ale variabilelor, cum ar fi rata dobânzii reale şi eficienţa politicii monetare.

Studiul este structurat în două părţi

1. Prima parte analizează echilibrul microeconomic

2. A doua prezintă implicaţiile macroeconomice ale creditului de raţionare.

1. Echilibrul microeconomic.

Studiul cu privire la acest echilibru este structurat în patru părţi. Prima descrie modelul de bază, a doua furnizează câteva analize preliminarii, a treia descrie echilibrul pieţei şi a patra discută mai multe extensii ale analizei.

1.1. Modelul de bază

Modelul constă într-o caracterizare a comportamentelor debitorilor, băncilor si o analiză a interacţiunii dintre aceştia.

a) Debitorii.

Se presupune că debitorul reprezentativ are două tactici posibile prin care poate să investească fondurile împrumutate de către bancă: o tactică sigură (s) şi o tactică riscantă (r). Un proiect are succes, atunci cand se obţine un beneficiu de Rs sau Rr în funcţie de tactica utilizată, cu Rs < Rr; sau proiectul este nereuşit (eşuează), în cazul în care beneficiului obţinut în urma aplicării acestuia este zero. Probabilitatea de succes a tacticii sigure “de siguranţă” este de ps iar a tacticii “riscante” este pr , cu ps > pr. Creditorii nu pot observa direct tactica folosită de debitor. Se consideră că un proiect implică costuri într-o sumă fixă, mai mari decât orice avere a debitorului (se normalizează acest cost pe unitate) şi că fiecare beneficiar poate întreprinde cel mult un proiect.

Băncile fac oferte de împrumut, caracterizate de o rată a dobânzii r şi o cerinţă de garanţie C. Debitorul are o avere iniţială de W0 împărţită în două forme: un patrimoniu pe care sunt puse garanţii - C0 şi un patrimoniu lispsit de garanţii – H0. Aceasta din urmă include pensii, câştiguri potenţiale (din moşteniri etc) şi capital uman. Pentru simplificarea modelului se presupune că toţi debitorii au aceeaşi funcţie de utilitate. Diferenţele de avere induc modificări ale curbelor de indiferenţă între ratele plătite pentru un împrumut şi garanţiile cerute. O ipoteză esenţială în modelul ce urmează a fi analizat este aceea că pantele curbelor de indiferenţă diferă sistematic în funcţie de avere. (Consideraţii similare sunt relevante si pentru analiza împrumuturilor corporative).

Patrimoniul neinvestit în proiect aduce ca randament o rată certă a profitului de i*. Banca cere debitorului să pună drept garanţie C, şi să plătească dobândă la împrumutul său de r. (Alternativ, banca ar putea cere debitorului să investească în proiect. In cazul în care banca solicită debitorului să pună drept capital unele dintre activele sale lichide, nici unul din rezultate nu s-ar schimba). Se presupune că un acord de împrumut poate fi doar parţial garantat, adică C <1, fapt ce implică că banca trebuie să perceapă o rată a dobânzii r > i*