Automatizarea decontării instrumentelor de debit

CAPITOLUL I. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND TEHNICILE ŞI INSTRUMENTELE DE PLATĂ UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1. Mecanismele de plăţi în perioada interbelică

Sistemul de compensare interbancară a fost orga¬nizat în România după primul război mondial şi a început să funcţioneze din februarie 1920, odată cu inaugurarea „Casei de Compensaţie” din Bucureşti. Aceasta reprezentă o asociaţie de 14 bănci mari, condusă de BNR printr-un delegat.

Efectuarea compensării interbancare în acea perioadă presupu¬nea utilizarea unui instrument intermediar - cecul de compensaţie.

Cecul de compensaţie era întocmit de banca debitoare şi remis reprezentantului băncii beneficiare, care la rândul său prezenta la schimb documentele de plată emise.

Fiecare bancă întocmea borderouri cu cecurile de com¬pensaţie primite şi avizele privind cecurile emise; borderourile şi avizele erau remise Casei de Compensaţie care întocmea balanţe centralizatoare şi calcula soldul fiecărui participant.

În ziua următoare, Casa de Compensaţie comunica Băncii Naţionale operaţiunile ce trebuiau efectuate în conturile băncilor membre - debitarea/creditarea lor cu sumele datorate/cuvenite.

La 1 iulie 1927 a fost pus în practică un alt procedeu de decon¬tare, la care participau 20 de bănci. Scopul a fost scurtarea şi simplificarea procesului de compensaţie, care - în varianta cecului de compensaţie - prezenta inconvenientul unui procedeu indirect şi laborios.

În noul sistem - care presupunea desfăşurarea a două şedinţe de compensare pe zi - băncile erau reprezentate de doi agenţi:

- distribuitorul, care remitea efectele băncii sale reprezen¬tanţilor celorlalte bănci şi care întocmea foaia distribui¬torului, pentru evidenţierea operaţiunilor efectuate;

- primitorul, care primea de la distribuitorii celorlalte instituţii efectele adresate băncii sale. El întocmea foaia primi¬torului.

Documentele de decontare ale fiecărei bănci erau întocmite pe principiul separării între documentele de plată (viramente, ordine de plată) şi documentele de încasare (cecuri, efecte de comerţ).

Documentele primare întocmite de agenţii de compensare erau centralizate în Foaia recapitulativă a şedinţelor şi, în final, în Balanţa zilei. Ulterior, se efectuau înregistrările în conturile băn¬cilor, în funcţie de posibilităţile de acoperire a soldurilor debitoare; în cazul în care o bancă nu avea resurse acoperitoare, docu¬mentele de decontare erau returnate, existând chiar posibilitatea excluderii acelei bănci din compensaţie după două recidive.

Casa de Compensaţie din Bucureşti a funcţionat între 1920 - 1948 şi a evoluat către modernizarea şi eficientizarea operaţiunilor bancare, în spiritul epocii şi în concordanţă cu climatul economic de atunci.

Analizând participarea diverselor bănci la procesul de compen¬sare, avem expresia diferenţelor de potenţial şi a concentrării ope¬raţiunilor bancare: patru mari bănci concentrau peste două treimi din totalul operaţiunilor Casei de Compensaţie (Banca Comercială Română, Banca Marmorosch - Blank, Banca de Credit Român şi Banca Crissoveloni) .

1.2. Evoluţia instrumentelor de plată

Sistemul de plăţi este indisolubil legat de monedă iar evoluţia acesteia a determinat apariţia şi perfecționarea sistemului de plăţi ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacţiilor economice. Sistemul de plăţi a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci şi în final de autorităţi monetare ca instituţii specializate ale statului.

În economiile naturale bunurile se schimbau în natura, tranzacţiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o forma de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenţă a necesităţilor participanţilor la schimb. În această perioadă nu putem vorbi de o plată care presupune existenţa monedei şi deci a unor relaţii pecuniare, ci de tranzacţii care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea noţiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariţia monedei metalice (monedă timpurie) care a făcut ca din ce în ce mai mult tranzacţiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucât oferea incomparabil mai multe avantaje decât schimbul în natură. Din acest moment putem vorbi de plăţi în monedă şi chiar de apariţia unor elemente de sistem de plăţi prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confecţionare şi forma monedei. Creşterea schimburilor comerciale şi cantitatea limitată a metalelor preţioase au determinat apariţia în Evul Mediu a monedei de hârtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre păstrare moneda în metal preţios cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hârtie a devenit monedă-semn întrucât putea fi transmisă de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra. Cam în aceeaşi perioadă apar şi băncile comerciale care au creat un cadru organizat şi mai sigur pentru plata tranzacţiilor. Factorul hotărâtor în generalizarea plăţilor în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hârtie (monedă fiduciară) pentru stingerea tuturor obligaţiilor publice şi private, la început în Anglia (1708), Franţa (1716) şi Prusia (1765) şi apoi, treptat, şi în celelalte state. Pierderea convertibilităţii monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară în tranzacţii, fiind înlocuita de moneda de cont (scripturală).