Banca Centrală

I Aspecte generale

1.1 Ce este banca centrală?

În general, o bancă centrală funcționează ca o instituție de stat în vederea stabilirii și coordonării politicii monetare și de credit a economiei unei anumite țări. Banca centală are rolul deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii publicului în bănci.

BANCA CENTRALĂ este institutia abilitată să conducă politica monetară a unei țări. Aceata este una din componentele unui sistem bancar modern, constituit pe două niveluri:

1. Banca centrală are ca obiect de activitate: emisiunea monetară,stabilirea si implementarea politicii monetare a statului, păstrarea rezervelor valutare ale țării; acționează ca: bancă a bancilor, supraveghetor, împrumutător de ultimă instanţă al băncilor şi „bancher” al statului.

2. Băncile desfăşoară activităţi specifice, de creditare, de investiţii, de atragere a fondurilor disponibile, precum si alte activităţi financiare care se adresează publicului larg.

Din punct de vedere istoric, băncile centrale au apărut fie prin transformarea unei bănci și prin modificare obiectivelor acesteia, fie ca instituții nou create, având un mandat clar șă atribuții specifice.

În esență, banca centrală nu trebuie sa urmărească maximizarea profitului: ea este prin excelenţă, un organism non-profit. Din acest motiv, băncile centrale nu exercită funcţiile unei bănci comerciale si deci, nu concurează cu celelalte bănci ale sistemului.

1.2. Banca centrală ca autoritate monetară

Politica monetară nu poate fi încadrată decât în conjunctura economiei de piaţă liberă, întrucât numai în aceasta se întrunesc premisele funcţionării unui sistem bancar pe două niveluri.

Această structură presupune existenţa unei bănci care, în decursul evoluţiei sale istorice sau datorită unor conjuncturi economico-politice existente la un moment dat, a preluat atribuţiile statului în ceea ce priveşte politica banilor. Această bancă s+a detaşat de celelalte bănci şi datorită faptului că, odată cu preluarea atribuţiilor statului în materie monetară, a dobândit o poziţie de lider între celelalte bănci, ea fiind care făureşte şi conduce politica monetară la nivelul statului. Prin această evoluţie banca centrală a devenit autoritate monetară în stat. Din această poziţie centrală a dominat şi apoi a monopolizat emisiunea monetară, acest privilejiu a determinat o caracteristică secundară a băncii centrale, anume aceea că a păstrat rezerva naţională de aur şi depozitele celolalte bănci, concentrând o mare parte a rezervelor lichide din economie.

Celelalte bănci formează al doilea nivel al sistemului bancar şi în funcţie de specializare pot fi comerciale, de afaceri, de investiţii.

Banca centrală a fost iniţial privată, urmărind realizarea unui profit. Privilegiile şi poziţia dominantă a băncii centrale în cadrul sistemului au implicat şi asumarea unor responsabilităţii care au determinat reorientarea activităţii acesteia din sfera maximizării profitului.

Ca urmare a modificării obiectivelor, băncile centrale s-au reorientat spre activităţi specifice: creditarea băncilor din sistem, influenţarea monedei, creditului şi ratelor dobânzii, menţinerea cursului oficial al monedei naţionale, controlarea inflaţiei, promovarea producţiei şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

Banca centrală trebuie să aibă independenţă având în vedere poziţia sa de autoritare monetară. De pe această poziţie, banca centrală trebuie să exercite în ultimă instanţă dreptul de control asupra politicii monetare într-o societate democratică. Motivaţia acestei afirmaţii este dată de faptul că sistemul instituţional democratic trebuie sa permită guvernului exercitare atribuţiilor în sfera monetară, fară a beneficia de o putere absolută şi fară să permită folosirea acestor atribuţiuni în scopuri politice.

Evoluţia monetară a ‚ţărilor dezvoltate a adus în prim plan câteva modalităţi de realizare a sistemului bancar în care autoritatea monetară este este reprezentată de banca centrală:

1.Trecera de la sistemul monetar bazat pe un etalon(aur sau putere de cumpărare) a presupus definirea etalonului şi gestionarea acestuia de o autoritate. Întrucât privilegiul de a bate moneda a fost deţinut iniţial de stat, controlul asupra circulaţiei monetare a fost condus de guvern. Tentaţia a fost însă ca aceste elemente monetare bazate pe un etalon şi deci fără valoare reală, să fie emise peste limitele admise, sub presiunea necesităţilor de consum. În aceste condiţii, privilegiile statului în materie monetară şi autoritatea acestuia au cedate unei entităţi distincte a cărei singură activitate se îndreaptă în direcţia administrării masei monetare.

2.Constituirea autorităţii monetare independente, ca urmare a necesităţii controlului asupra politicii monetare şi pentru separarea acesteia de presiunile politice. În acestă situaţie întâlnim două modalităţi distincte de funcţionare „funcţionare” a autonomiei băncii centrale: independența relativă, care presupune controlul activității băncii centrale de către un organism separat al administrației centrale de stat, subordonat direct prim-ministrului sau altei instituții centrale și independenţă absolută, care presupune ca banca centrală să funcționeze separat de guvern și in coordonare cu puterea legislativă, executivă, și judecătorească caz în care singurul control al activităţii se face de către legislativ, eventuala de puterea judecătorească.

3.Constituirea în baza unor reglementări legislative privind activitatea băncii centrale, presupune în primul rând formularea explicită (prin aceste acte normative) a obiectivelor politicii monetare. În general, sarcina principală atribuită băncii centale este fie de asigurarea unui indice de preţuri stabil, fie menţinerea unei puteri de cumpărare constantă, elemente care nu sunt influenţate direct de activitatea bancară, dar care pot fi controlate perfect prin restricţionarea mai mult sau mai puţin a ofertei monetare de către banca centrală. În general trebuie însă pachetul legislativ care reglementează activitatea bancară să prevină acumulaea rapidă a presiunilor într-un singur sens, producând astfel dezechilibre. Cu alte cuvinte, pentru a păstra o stare monetară pozitivă, bazată pe echilibru relativ, banca centrală trebuie să instituie disciplina monetară.

Independeţa băncii centrale faţă de guvern prezintă avantaje şi dezavantaje.

În favoarea unei mari autonomii a băncii centrale se prezinta următoarele argumente: necesitatea izolării politicii monetare de procesul politic, datorită faptului că politica monetară este tributară intereselor naţionale de stabilitate economică, în timp ce obiectivele unei guvernări sunt pe o perioadă scurtă de timp, în care trebuie să obţină rezultate rapide, imediate, capabile să perpetueze conducerea politică; imposibilitate practică de a se atribui unei ramuri a executivului o responsabilitate atât de puternică, datorită interminabilelor discuţii pe care le-ar ocayiona o asemenea situaţie; asigurarea unor informaţii cât mai apropiate de realitate, lucru greu de anticipat în cazul în care acestea ar fi prezentate de care o parte implicată cu responsabilitate politică.