Banca Centrală a Italiei

1. Istoric şi origini

Dacă originile sistemului bancar se pierd în negura timpului, fiind neclară perioada apariţiei lor, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul băncilor centrale, a cărei istorie se intinde în intervalul de aproape trei secole. Pentru fiecare bancă centrală data naşterii este cunoscută cu precizie: 1668 pentru cea a Suediei, 1694 pentru Anglia, 1800 pentru Franţa, 1814 pentru Ţările de Jos, 1817 pentru Austria, 1850 pentru Belgia, 1875 pentru Germania, 1882 pentru Japonia, 1893 pentru Italia, 1913 pentru Banca Rezervelor Federale (FED) din Statele Unite. Totuşi, această listă aparent exactă a datelor riscă să inducă în eroare, deoarece banca centrală nu apare ca instituţia completă pe care o cunoaştem astăzi. Banca centrală este un organism care s-a dezvoltat în timp, dobândind progresiv noi funcţii din ce în ce mai complexe, drepturi şi caracteristici, stabilind relaţii mai multe şi mai complicate cu restul sistemului bancar şi financiar, precum şi cu sistemul politic şi cu economia în general.

Banca D’Italia este banca centrală a Republicii Italia şi parte a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a Eurosistemului. Aceasta se află în Palatul Koch la Roma, pe Strada Naţională. Banca centrală a Italiei a luat fiinţă în 1893 ca parte a întregii reorganizări a băncilor de emisiune italiene. În 1926 poziţia publică a băncii a fost recunoscută de întreaga populaţie deoarece devenise singura instituţie autorizată să emită bancnote. De asemenea, i-a fost acordată puterea de supraveghere a celorlalte bănci, acţiune ce a fost dezvoltată şi întărită prin Legea Bancară din 1936, care i-a recunoscut de asemenea pe cale formală statutul de instituţie de drept public. Aceasta a rămas legislaţia fundamentală a sistemului bancar din Italia până în 1993, când Dreptul sistemului bancar consolidat a fost legiferat.

Un pasaj important în istoria băncii a fost stabilizarea lirei din 1947. Creşterea bruscă postbelică a inflaţiei a fost stopată şi condiţiile monetare pentru "miracolul economic" din anii 1950 au fost stabilite. Prin Constituția din 1948 a fost introdus principiul economisirii. Șocul din anii ’70 a tulburat sistemul monetar international și lira, iar procesul dezinflației a fost favorizat în Italia de o tutelă juridică mai decisă a autonomiei băncii centrale. Recâştigarea stabilităţii monedei şi începutul făcut cu privire la ajustarea a finanţelor publice a permis Italiei să respecte standardele stabilite prin Tratatul de la Maastricht (1992), făcând astfel, parte din prima grupa de țări ce în 1999 au adoptat Euro ca moneda proprie. Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie în 2002.

Origini

După unificarea naţională în 1861, Italia a rămas punct de vedere economic în urma ţărilor europene de frunte: produsul intern brut era mai puțin de jumătate din cel englez și puțin peste cel francez. Sistemul bancar era compus din mici bănci individuale, un număr mic de instituţii publice şi câteva bănci de emisiune; circulaţia de bancnotelor fiind rara.

Băncile de emisiune s-au afirmat în statele preunitare în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Italia avea o monedă unică (lira italiană), dar circulația bancnotelor era restrânsă şi fragmentată, deoarece aproape toate instituțiile operante din vechile state mențineau capacitatea de a emite propriile bancnote în noul regat. În Nord, Banca Națională a Regatului Italiei (care s-a format prin fuziunea Băncii de la Genova cu Banca din Torino); în centru Banca Națională Toscana, în Sud Banca din Napoli și Banca Siciliei. Dupa anexarea la Roma în 1870, Banca Statelor pontificale devine Banca Romană, numărul instituțiilor de emisiune va ajunge la 6. Toate băncile menționate emit bilete și lire convertibile în aur, existând concurență între ele. Două dintre ele erau publice (Banca di Napoli și Banca Siciliei), celelalte fiind private, dar supravegheate de stat. Neconvertibilitatea impusă în 1866, face ca moneda de hârtie să scoată din circulație moneda metalică.

În 1874 a apărut prima lege organică a statului italian în ceea ce privește emisiunea bancnotelor: identificând în special cele 6 instituții autorizate de a emite bancnote şi, prin urmare, a creat un legalizat şi reglementat oligopol. Nu se realizează, așadar, o bancă unică în special datorită forței intereselor regionale ce nu vroiau să nege o bancă de emisiune locală.

Deoarece depozitele bancare nu au fost comune, principala sursă de fonduri pentru creditare a fost emisiunea de bancnote: în practică, publicul lua credit de la instituțiile de emisiune acceptând bilete de bancă, acesteala randul lor putând da credite propriilor clienți. Abia în anii ’70 vor începe să se afirme băncile care nu emiteau monedă (asemănătoare băncilor pe care noi le cunoaștem), cum ar fi Creditul Mobiliar și Banca Generală la nivel național și internațional. În aceste condiții, instituțiile de emisiune aveau un rol important: în principal scontarea de cambii, fiind o contribuție esențiala în finanțarea producției și investiției; acestea favorizand combaterea cametei şi transformarea Italiei într-o economie monetară.