Banca Centrală Europeană

Introducere

Odată cu extinderea Uniunii Europene, instituţiile acesteia s-au dezvoltat, astfel devenind mai numeroase. Instituţiile eruropene sunt: Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Comisia Europeana, Curtea de Conturi şi Curtea de Justiţie. Ulterior, acestor insituţii comunitare li se adaugă: Tribunalul de prima instanţă, ca instituţie asociată Curţii de Justiţie şi Organele Financiare Comunitare (Banca Europeană de Investiţii, Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană).

În lucrarea de fată mi-am propus să evidenţiez, dintre toate aceste instituţii europene, doar organizarea Băncii Centrale Europene şi rolul acesteia în cadrul U.E. Deoarece BCE reprezintă o instituţie singular şi complexă, am descris in această lucrare şi principalele responsabilităţi şi caracteristici ale Sistemului European al Băncilor Centrale.

Prima parte a lucrării prezintă o abordare scurtă a istoriei formării BCE. În cadrul acestei prime părţi este ilustrat şi rolul acestei instituţii in cadrul uniunii, obiectivele si funcţiile sale. Capitolul II reflectă structura organizatorică a acestei uriaşe instituţii şi adaptabilitatea acesteia la schimbarile de pe piaţa de capital. Cel de-al III lea capitol este păstrat prezentării politicii monetare, a operaţiilor pe care BCE le desfăşoară. Ultimul capitol descrie imaginea acestei instituţii în relaţiile cu alte instituţii internaţionale ce contribuie la conturarea viitorului economiei mondiale.

Sfârşitul lucrării este reprezentat de expunerea concluziilor deprinse din descrierea Băncii Centrale Europene şi a rolului vital a acesteia pentru economia Uniunii Europene.

Capitolul I

Istoria constituirii

Băncii Centrale Europene

I.1 Integrarea menetară europeană

Transferul politicii monetare la nivel comunitar a impus numeroase schimbări în cadrul general al băncilor centrale europene. Fenomenele monetare au reflectat o dorinţă arzătoare de aderare la o singură monedă, întrucât aceasta oferea avantaje superioare costurilor.

Orientarea spre o Uniune Monetară a început odată cu Raportul Delors din 1988. Acest raport a stimulat semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992 conform căruia implementarea monedei unice se produce începând cu 1 ianuarie 1999.

În aprilie 1988 Comisia Europeană solicit comitetului pentru studio să “studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei Uniuni Economice şi Monetare”. Această solicitare s-a produs datorită dinamicii mişcărilor de capital între ţările membre ale Sistemului Monetar European, mişcări care s-au dovedit incompatibile cu statornicirea ratelor de schimb.

Raportul Delors a prezentat in vederea rezolvării acestei probleme următoarele soluţii:

-Păstrarea în sistem a unor monede naţionale, între care să se realizeze raporturi de schimb, definitiv fixe;

-Să fie utilizată o monedă comună pentru ţările membre, alături de monedele naţionale ;

-S-a optat pentru moneda unică.

Potrivit Raportului Delors implemetarea monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele etape:

Etapa 1 - Lansarea Uniunii Economice Monetare (1992 - 1999)

-Definitivarea denumirii, structurii monedei EURO;

-Decizii cu privire ka simbolistica monedei EURO;

-Adoptarea cadrului legal complet;

-Începerea fabricaţiei monedei EURO;

-Crearea BCE.

Etapa 2 – Startul Uniunii Economice Monetare (1999 - 2001):

-Fixarea ratelor de conversie;

-Euro devin monedă de cont şi de rezervă;

-BCE conduce politica monetară şi valutară;

-Intrarea monedei EURO pe pieţele valutare şi financiare.

Etapa 3 – Moneda unică (2002): s-a pus in circulaţie moneda EURO şi a început retragerea monedelor naţionale ale ţărilor participante la Uniunea Monetară.

I.2 Constituirea BCE

Banca Centrală Europeană este cea mai nouă instituţie a Uniunii Europene şi reprezintă stâlpul central de susţinere al Uniunii Economice şi Monetare. BCE, cu sediul la Frankfurt, este o instituţie independentă şi autonomă care are drept principal rol emiterea şi administrarea monedei europene.

Predecesorul Băncii Centrale Europene a fost Institutul Monetar European, care a fost înfiinţat la începutul celei de-a doua etape a implementării procesului denumit „Uniunea Economică şi Monetară a UE“. Formal, Banca Centrală Europeană a luat locul Institutului Monetar European la 1 iunie 1998, în virtutea Tratatului de la Maastricht, dar practic a început să funcţioneze începând abia cu 1 ianuarie 1999, prin introducerea pe piaţă a monedei euro. Institutul Monetar European a urmărit dezvoltarea ECU şi a fost inlocuit cu SEBC odată cu intrarea în cea de-a treia fază a realizării Uniunii Economice Monetare.

Conform art. 107 alin 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană , Sistemul European al Băncilor Centrale este format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale a statelor membre. Politica sa monetară a fost creata de Institutul Monetar European. Principiul subsidiarităţii a stat la baza repartizării atribuţiilor între BCE şi SEBC . În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.

BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane , şi a fost înfiinţată prin art. 107 alin. 2 din Tratatul CE, având personalitate juridică. Astăzi, Bundesbank nu mai este privită cu aceeaşi admiraţie din trecut, BCE fiind descrisă, chiar înainte de 1998, ca fiind „unica şi cea mai puternică autoritate monetară din lume”