Bugetul Uniunii Europene

Introducere

Uniunea Europeană are un buget propriu, independent de finanţele publice ale statelor membre. Între 1958 şi 1970 cheltuielile Uniunii Europene au fost finanţate exclusiv din contribuţii ale statelor membre, însă din aprilie 1970 acestea sunt finanţate doar din resurse proprii.

Bugetul Uniunii Europene este actul ce autorizează, în fiecare an, finanţarea ansamblului activităţilor şi intervenţiilor comunitare, reflectând, prin modul de alocare a resurselor, priorităţile şi orientările politice.

Evoluţia bugetului, de-a lungul timpului pune în lumină transformările succesive care au intervenit în Uniunea Europeană.

Cap.1 Scurt istoric al politicii bugetare comunitare

Politica bugetară şi elaborarea ei la nivelul UE a trecut prin diferite faze din momentul primei extinderi din 1973.

Prima fază (1973-1984) a fost caracterizată de conflicte intense asupra dimensiunii şi distribuţiei fondurilor Uniunii Europene, adăugându-se bătăliilor instituţionale dintre Consiliu şi Parlamentul European. Cuprinderea cheltuielilor obligatorii pentru politica agricolă comună comună (CAP – Common Agricultural Policy) a întărit rezistenţa naţională faţă de creşterile viitoare ale dimensiunii totale ale bugetului.

Tratatul din 1975 a dispus crearea unei Curţi de Auditori pentru a îmbunătăţi contabilizarea procesului bugetar şi administrarea fondurilor. Prevederile tratatului, împreună cu Reglementările Financiare şi reglementările cu privire la resursele proprii, au stabilit regulile legale ale procesului bugetar.

A doua fază (1985-1998) a fost o perioadă de relativă stabilitate în plan bugetar, deoarece guvernele membre au avut succes în negocierea celor două acorduri bugetare, cunoscute ca şi Delors-1 şi Delors-2.

Extinderea mediteraneană a a indus presiuni asupra transferurilor bugetare în creştere; pachetul Delors -1 din 1988 a acceptat o creştere substanţială a fondurilor structurale. În 1988, după câţiva ani de negocieri anuale aprinse, UE a trecut la un sistem al „perspectivelor financiare” pe cinci până la şapte ani, sau pachete de înţelegeri pentru care Comisia face propuneri, iar „Autoritatea Bugetară” – Consiliul şi Parlamentul Europei – negociază acordul final.

Acest lucru a concentrat politica bugetară în tratative strategice, legate de costurile şi beneficiile naţionale, reformarea politicii agricole comune, dezechilibrele regionale şi extinderea Uniunii. Pachetul Delors – 2, din 1992 a urmat rapid tratatului Uniunii Europene (TEU – Treaty on European Union), iar pachetul din 1999, de la Berlin, a răspuns agendei 2000 a Comisiei, lansată la sfârşitul conferinţei interguvernamentale (IGC – Intergovernmental Conference) 1996 – 1997.

A treia fază, începută în 1999 constă în negocierea şi implementarea pachetului agendei 2000, adoptat de Consiliul European de la Berlin (24-25 martie 1999).

Acordul de la Berlin a tins spre o consolidare a resurselor bugetare ale Uniunii, fiind în contrast evident cu creşterile semnificative înregistrate în 1992 şi 1998. Cheltuielile propuse de Comisie au fost reduse pentru toate necesităţile. Plafonul resurselor financiare rămâne la 1.27 procente din PNB al statelor membre ale Comunităţii (nivelul stabilit de Delors-2 în 1999). PNB este definit ca fiiind venitul naţional brut calculat la preţuri de piaţă, în conformitate cu Sistemul European de conturi.