Cealaltă criză - dimensiuni autohtone în plan financiar, bancar și monetar

Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de avânt şi de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea.

La începutul anilor 20, un economist rus, N.D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi".

Prin teoria sa, el a precizat că "valul lung" al economiei mondiale, trebuia să ajungă în punctul cel mai de jos la sfârşitul primului deceniu interbelic. Evident, valul în cauză a cuprins şi economia României.

Evoluţia economiei româneşti în perioada imediat următoare finalizării primei conflagraţii mondiale a fost marcată de sarcina dificilă de refacere economică.

Dacă până în anul 1922 eforturile tuturor factorilor politici s-au concentrat asupra consolidării şi dezvoltării în ansamblu a ţării, inclusiv prin atenuarea şi repararea efectelor negative ale războiului, în perioada 1922-1929 România deja cunoaşte o dezvoltare relativă (Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţei Economice, Bucureşti, 1940), depăşind situaţia dificilă creată de primul război mondial şi refăcându-şi potenţialul economic.

Deşi procesul refacerii industriei s-a făcut lent şi în mod inegal, acesta a fost încheiat, în linii mari, în anul 1924, când în principalele ramuri s-a atins nivelul antebelic.

Legislaţia economică elaborată în perioada de după război şi concepţia economică a partidului liberal au contribuit la progresele înregistrate de industria românescă.

După anul 1924, industria va realiza o serie de progrese importante, materializate prin sporirea numărului întreprinderilor şi a muncitorilor.

De asemenea, creşte capitalul investit, în principal autohton, şi dimensiunea forţei motrice.

Din punct de vedere monetar, până în 1926 moneda naţională a cunoscut o depreciere continuă, situaţie agravată şi de faptul că între 1916-1923 masa monetară a sporit de 12 ori. Creşterea inflaţiei a dus şi la scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi, implicit, la scăderea nivelului de trai.

Pentru stabilizarea monetară, statul a renunţat, într-o primă fază, la creditele din partea Băncii Naţionale a României şi la emisiunea de monedă şi de bonuri de tezaur pentru acoperirea deficitelor bugetare. În acelaşi timp, mărirea taxelor la exportul produselor agricole urmărea scăderea preţurilor produselor respective pe piaţa internă, creşterea capacităţii de cumpărare a leului, dar şi revigorarea bugetului naţional.

În 1924, din bugetul naţional total de 30 miliarde lei, aportul taxelor de export era de 5 miliarde lei.