Creditele Ipotecare

Sistemul Bancar, Componente şi Caracteristici

1.1. Conceptul de sistem bancar

Totalitatea băncilor care funcţionează într-o economie formează sistemul bancar, în structura căruia distingem: banca centrală, băncile comerciale sau de depozit, societăţile financiare, băncile şi instituţiile de credit specializate .

Sistemele bancare din principalele ţări dezvoltate au un caracter eterogen, cuprinzând o tipologie variată de instituţii bancare, dar pe seama procesului de globalizare financiară, se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a componentelor sistemelor bancare.

Privite din punctul de vedere al organizării şi al gradului de specializare a activităţii bancare, sistemele bancare pot fi clasificate în două categorii, şi anume:

- modelul băncii universale, cu un grad redus de specializare, întâlnit în sistemele bancare ale Europei continentale;

- modelul american, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituţiilor bancare, model întâlnit şi în Japonia.

Conform modelului băncii universale, băncile reprezintă instituţii de credit care oferă o gamă diversificată şi completă de servicii financiare, cum ar fi: acordarea de credite şi colectarea depozitelor, gestionarea mijloacelor de plată, realizarea de plasamente în titluri şi participaţii la capitalul întreprinderilor. Pe fondul integrării financiare avansate, principiul băncii universale a cunoscut o largă răspândire, cel mai complet şi dezvoltat model de bancă universală fiind dezvoltat de sistemul bancar german.

Principiul băncii universale a fost aplicat şi în Statele Unite ale Americii până la reformele bancare care au urmat crizei din anii ’30, astfel prin cadrul legislativ introdus în 1933, a fost realizată separarea funcţională şi geografică a activităţii bancare, băncile comerciale delimitându-şi activitatea faţă de cele de afaceri.

1.2. Banca centrală

Odată cu apariţia banilor în circuitul economic a apărut necesitatea creării unei instituţii care să asigure emisiunea şi punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor, şi, nu în ultimul rând, supravegherea circulaţiei în economie a acestora.

În momentul iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare a activităţii băncii centrale faţă de celelalte bănci din sistem. Pe fondul monopolizării dreptului de emisiune monetară, banca centrală s-a detaşat de celelalte bănci din sistem şi din concurentă a acestora s-a transformat, treptat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său.

Istoric prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), urmată de Banca Angliei 30 de ani mai târziu. Apariţia băncilor centrale în perioada secolelor XVII - XVIII, în cazul Olandei şi a ţărilor scandinave, s-a bazat pe băncile comerciale existente, carora li s-a încredinţat rolul de bancher al statului. În alte ţări, băncile centrale au fost înfiinţate din necesitatea emiterii monedei necesare desfăşurării războiului în cazul Angliei, sau pentru consolidarea stabilităţii monetare după cheltuielile ocazionate de război, în cazul Băncii Norvegiei (1816), Reichbank (1876) sau al Băncii Daneze (1818). În anul 1880 a fost înfiinţată Banca Franţei, iar în 1863 băncile naţionale din Statele Unite ale Americii. Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1880.

Instituirea monopolului asupra emisiunii monetare s-a realizat ulterior înfiinţării, printr-o serie de reglementări ale statului, astfel în anul 1844 în Anglia s-a stabilit sistemul de emisiune prin intermediul legii lui Robert Peel, în anul 1848 în Franţa este eliminat dreptul de emisiune monetară al băncilor departamentale, iar în 1913 în Statele Unite ale Americii a fost creat Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci federale de rezerve.

Importanţa independenţei băncii centrale este relevantă pentru nivelul unor indicatori economici, cum ar fi: rata inflaţiei, nivelul PIB, gradul de ocupare al forţei de muncă, studiile econometrice evidenţiind corelaţia inversă dintre gradul de independenţă şi nivelul inflaţiei, cu cât banca centrală este mai independentă, cu atât rata inflaţiei şi variabilitatea acesteia fiind mai scăzute .

Gradul de independenţă al băncii centrale nu se rezumă doar la aspectul credibilităţii, ci vizează şi alte aspecte, cum ar fi circulaţia monetară, relaţiile monetare şi sistemul monetar. Cuantificarea gradului de independenţă al băncii centrale se poate realiza prin utilizarea unuia dintre modelele următoare; modelul Bade şi Parkin (1988); modelul Grili, Masciandro şi Tabellini - GMT (1991); modelul Cukierman, Webb şi Neyapti (1992).

Având în vedere modelele de determinare a gradului de independenţă a băncii centrale, principalele elemente de încadrare a unei bănci centrale în categoria băncilor centrale cu independenţă relativă sau în categoria celor cu independenţa absolută sunt:

- forma de proprietate asupra capitalului;

- atribuţiile legale ale băncii centrale;

- modalitatea de numire a conducerii băncii centrale;

- reprezentarea guvernului în organele de conducere a băncii centrale;

- finanţarea statului de către banca centrală;

- repartizarea profiturilor.

1.3. Băncile comerciale

Instituţia de credit reprezintă entitatea care desfăşoară cu titlul profesional activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu . Principala formă de constituire a instituţiilor de credit, la nivelul sistemului bancar românesc, o constituie băncile comerciale.

Băncile comerciale, constituite sub forma societăţilor pe acţiuni, joacă rolul de intermediar între sectorul nebancar şi sistemul bancar, activitatea acestora fiind reglementată de Banca Naţională a României, atât din punctul de vedere al politicii monetare, de credit, valutare şi de plăţi, cât şi din punct de vedere contabil.