Creditul la CEC Târgu-Mureș

CAPITOLUL I CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

1.1 Conceptul de credit

Apariţia creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului,când vânzătorul oferă cumpărătorului valori de întrebuinţare în schimbul unei promisiuni că va primi cândva o valoare.Acest fapt constituie o vânzare pe credit.Sub aspect economic,creditul constă,deci,în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente în schimbul unor valori de primit în viitor.

Termenul de credit provine din limba latină,de la creditum,participiul trecut al verbului credere,semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri,lucrări sau servicii,că va primi în schimb valori corespunzătoare.În limba română,cuvântul credit a pătruns în secolul XVIII,preluat din limba franceză prin cuvântul ”credit”.

Analiza apariţiei cuvântului evidenţiază faptul că,pe măsura instituţionalizării funcţiei monetare ca mijloc de plată,a avut loc decalarea în acest timp a actului de vânzare-cumpărare.Acest fenomen explică o conexiune directă între producător şi consumator,între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi economici reprezentativi ai economiei:furnizorul şi beneficiarul.Această relaţie dintre cei doi constituie întrega esenţă a procesului de creditare.

Sub alt aspect,creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici,proces căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă,din acest punct de vedere creditul reprezentând o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic.La nivelul agentului economic se constată faptul că,pe lângă capitalul propriu,acesta contractează şi împrumuturi,în particular bancare,sub forma creditului.

Depăşind sfera de interese a agentului economic intern,creditul se extinde şi în relaţiile cu partenerii externi

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

- creditul ca încredere;

- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;

- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”. Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic este acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Elemntul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale creditului prezintă trei aspecte:

a) existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici

b) pierderea temporară a unor drepturi de către cel ce acordă împrumutul

c)obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la termen,numit scadenţă,ins0ţit în mod obligatotiu de dobândă.

În amplitudinea sa,relaţia de creditarea evidenţiază un set de caracteristici,prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul creditului.

1.2 Tipologia creditelor

În conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998 ca şi cu propriile statuturi de organizare şi funcţionare, băncile acordă clienţilor lor credite în lei şi valută pe termen scurt, mediu şi lung.