Crizele financiare din anii 80 din America Latină

Noţiuni introductive

America Latină este, din punct de vedere economic, una dintre cele mai interesante regiuni ale lumii. Istoria sa contemporană este marcată de profunde crize cronice şi conjuncturale, întrerupte din când în când pentru scurte momente de bunăstare. America Latină s-a aflat şi se află în umbra Statelor Unite, fiind puternic influenţată de evoluţia pieţelor financiar-valutare nord-americane şi a schimburilor comerciale inter-regionale. Monedele acestor ţări sunt, poate, cele mai instabile din lume şi nici nu este de mirare câtă vreme întreaga regiune este dependentă de fluxurile financiare externe, fiind extrem de vulnerabilă la orice modificare în volumul sau în orientarea acestora.

În decursul ultimului deceniu, economia mondială a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă cunoscând pe parcursul evoluţiei sale numeroase crize economice şi financiare care au contribuit la dezvoltarea în proporţii diferite a ţărilor lumii, la progresul sau regresul acestora în funcţie de contactul (direct sau indirect) cu fenomenele determinante ale acţiunilor respective.

Trebuie menţionat faptul că în evoluţia noastră, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată, fiind însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. În situaţii de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare şi de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori iraţional şi să accentuăm şi mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informaţia şi înţelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piaţă. Problema cu definiţia acestor crize, constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni.

National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice sau financiare pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB-ului, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“. Există unii specialişti care clasifică aceste crize în crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate. Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economică, sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale.

Printre numeroasele crize economice şi financiare care au afectat cursul istoriei mondiale se enumără: Marea Criză Interbelică din 1929-1933; şocurile petroliere din anii 1978-1979, 1981-1982; criza Americii Latine din anii ’80 – criza datoriei publice externe; criza din Mexic 1994-1995; din Brazilia 1999, din Argentina 2001-2002, până la actuala criză financiară.

Crizele financiare ale anilor `80 din America Latină au fost considerate modele de primă generaţie. Creşterea îndatorării publice finanţate prin aportul de capital bancar a devenit nesustenabilă în urma accelerării inflaţiei şi supraevaluării cursurilor valutare. Factorii determinanţi ai acestor crize erau de natură macroeconomică, sursele lor putând fi regăsite în sectorul public, respectiv incompatibilitatea între dezechilibrul finanţelor publice şi constrângerile externe.

De asemenea, toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice, sau în unele cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate ale dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.

Costul crizelor financiare din America Latină

Ţara Anul Costul % PIB

Argentina 1980-1982 55%

Argentina 1995 2%

Mexic 1995-1997 14%

Brazilia 1995-2000 5-10%

Chile 1981-1983 41%

Sursa: BIS (2001); 2004.

Cap.1. Aspecte privind debutul crizelor financiare din anii ’80 din ţările latino-americane

Pentru a înţelege şi judeca evoluţiile economice în America Latină a ultimelor decenii, trebuie explicat ceea ce s-a petrecut în perioada premergătoare deceniului 8, şi nu trebuie omisă din vedere influenţa covârşitoare a celui mai nefast dintre indicatorii economici ai acestei regiuni, şi anume rata inflaţiei.

Ţările latino-americane au parcurs cu o mare viteză drumul către criza datoriilor din 1982 din cauza unor factori interni şi externi. Cel mai important factor extern l-a constituit creşterea ratei internaţionale a dobânzii. Cel mai grav factor intern l-a constituit aplicarea unor politici valutare inadecvate, care au provocat aprecierea considerabilă a monedelor naţionale la începutul anilor ’80.

În America Latină politica valutară a avut un caracter relativ unitar. În perioade similare ale dezvoltării lor economice, politicile valutare ale acestor ţări au împărtăşit o puternică similaritate. Programele de stabilizare nu au diferit semnificativ, crizele dintr-o ţară sau alta au avut efect de antrenare şi în celelalte ţări, reformele au vizat aceleaşi obiective şi au fost îndeplinite pe aceleaşi căi.

În 1973-1976, economia acestor ţări era caracterizată de două probleme economice grave: inflaţia galopantă şi dezechilibrul balanţei externe. Rata anuală a inflaţiei în ţările Conului Sudic (Chile, Argentina şi Uruguay) a înregistrat valori foarte mari şi anume: 600% în Chile (1973), 300% în Argentina (1975), şi 100% în Uruguay (1973). Iar dezechilibrul balanţei de plăţi în anul 1973 echivala cu 20% din valoarea exporturilor în Chile, 27% în Uruguay şi 37% în Argentina. Exporturile puteau acoperi în Chile, 52,6% din datoria externă, în Argentina doar 43,4% iar în Uruguay numai 40%.

Principalul factor care a determinat creşterea preţurilor în această perioadă l-a constituit asteptările inflaţioniste ale producătorilor, care s-au grăbit să le transpună în preţuri curente. Aşteptările inflaţioniste ale producătorilor au limitat rezultatul politicilor monetare, provocând recesiune. Acest fapt a determinat abordarea programelor de stabilizare dintr-o altă perspectivă, aceea a politicii valutare. Principalul instrument l-au constituit devalorizările, realizate conform unui program prestabilit şi în procentaje descrescătoare. Obiectivul principal l-a constituit controlul inflaţiei, sperându-se în congruenţa aşteptărilor inflaţioniste cu scopurile guvernamentale implicite prin politica de devalorizări prestabilite

Politica valutară adoptată urma să influenţeze comportamentul preţurilor nu doar prin mecanismul fin al aşteptărilor inflaţioniste, ci şi, mult mai direct, prin limitarea nivelului preţurilor produselor interne la nivelul preţurilor de import, plus cheltuielile de transport şi distribuţie şi taxele vamale. Acest plafon este, în fapt, ceea ce se numeşte “legea preţului unic”. Dar, anumite particularităţi ale economiilor latino-americane s-au concretizat într-o serie de factori determinanţi pentru insuccesul acestei abordări. Practic, preţurile interne s-au menţinut deasupra celor internaţionale.