Economia de Piață

1.Economia de piaţă ca formă evoluată a economiei de schimb

În lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare și reglare a activității economice, dar sistemul economiei de piață a devenit predominant in lumea contemporană. Intre economia de piață și economia de schimb se pune adesea semnul egalitățtii.

În principiu, economia de piață este considerată o forma evoluată a economiei de schimb.Ea este opusul economiei centralizate, așa cum economia de schimb este opusul celei naturale .

1.1 Conceptul de economie de piață

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activitații economice, în cadrul căreia oamenii acționează in mod liber, autonom și eficient, în concordanță cu regulile dinamice ale pieții. Acest lucru face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.

Economia de piață este o economie de schimb monetar. Instituțional-formal, economia de piață se bazează pe instituții juridice (dreptul de proprietate individuală) si economice (firma privată, piața ca relație intre cerere si ofertă, statul ca agent economic autonom). Din punct de vedere tehnico-institutional, economia de piață se intemeiază pe promovarea concurențială a unor tehnici si tehnologii moderne ce asigură pe aceasta baza,cresterea profitului. Economia de piață este caracterizată printr-un mecanism adecvat de funcționare, ale carui componente sunt: piața, cererea, oferta, concurența, costul, prețul, profitul, mediul ambiant. Condițiile de bază care permit apariția, dezvoltarea si menținerea economiei de piața sunt:

-specializarea: se referă la separarea agenților economici pe activitați, produse, etc;

-schimbul: este corolarul logic si practic al specializarii, presupunand schimbul de activitați între agenții economici, într-un anumit raport de schimb astfel nevoile economice încât să poată fi satisfacute în cât mai bune condiții pentru toți;

- moneda: este mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere a schimbului economic, datorită faptului că are cea mai mare lichiditate,

-proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a ansamblului atributelor proprietații (posesie, folosintă, dispoziție, uzufruct). Este asociată deseori cu libertatea economică. Cele patru condiții trebuie îndeplinite simultan.

1.2 Categorii fundamentale ale economiei de piață

1.2.1 Piața si mecanismul pieței

În general, piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai putin abstract, dintre oferta vânzătorilor și cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producției în condițiile economiei de schimb, a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoțite de capacitatea oamenilor de a cumpara mărfurile oferite. Funcțiile generale ale oricărei piețe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt: verifică concordanța sau neconcordanța dintre volumul, structura și calitatea bunurilor oferite cu masa, componentele și calitatea celor cerute; oferă informații obiective, ieftine și rapide tuturor agenților economici. Principalele criterii de clasificare a piețelor și formelor de piață sunt:

¬ a) după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacțiilor avem piața satisfactorilor și piața prodfactorilor;

b) în funcție de existența sau inexistența obiectelor în momentul tranzacției avem piață reală și piață fictivă;

c) după locul desfășurării relațiilor de schimb avem piețe locale, piețe regionale, piețe naționale, piețe internaționale și piața mondială;

d) în funcție de raportul dintre cererea și oferta unui bun, a unei categorii de bunuri avem piața vanzatorului și piața cumparatorului;

e) în funcție de natura obiectelor schimbului avem piețe omogene și piețe eterogene;

f) după gradul de cunoaștere a mediului economic avem piețe opace și piețe transparente;

g) după numărul și importanța relativă a participanților avem piață cu concurență perfect-pură și piață cu concurență imperfectă: de tip monopol sau oligopol. Desigur toate aceste forme ale pieței se intrepătrund, formând un tot organic.

De asemenea, piața este o categorie complexă, ce reflectă totalitatea relațiilor de vanzare-cumpărare care au loc în societate și interacțiunea lor în stransă legatură cu spațiul economic în care au loc.

1.2.2 Cererea

Capacitatea de cumpărare a consumatorului de satisfactori, ca și prodfactori constă din resurse banești disponibile, numai acestea generând cerere solvabilă. Voința de cumparare reprezintă latura subiectivă a deciziei de repartizare efectivă a unor disponibilități banești pentru cumpărarea de bunuri. Cererea exprimă relația dintre cantitatea dintr-o marfă, calitativ omogenă, dorită de cumpărător, pe care acesta este dispus sa o achiziționeze într-un interval de timp și la prțul existent. Cererea poate fi :

-individuală, ce rezultă din opțiunea consumatorului-cumpărător și din reacțiile lui față de variațiile venitului pe care-l poate aloca pentru achiziționarea unui bun, ca și față de modificările prețului acelui bun;

- cerere de piață care este suma cantitaților solicitate dintr-un anume produs, la fiecare nivel de preț, cu condiția ca cei ce solicită bunul să ia deciziile lor independent unul de altul;

-cerere totală.

Elasticitatea cererii reprezintă gradul de sensibilitate al cererii la schimbarea factorilor care o influențează. Aceasta se masoară cu ajutorul coeficientului elasticității: Ec,p=-(c1-c0/c0):(p1-p0/p0) sau Ec,v=(c1-c0/c0):(v1-v0/v0).