Evoluția Monetară

NAŞTEREA MONEDEI

Moneda nu are inventator, cum nu au nici focul şi nici roata. Nu are nici dată, pentru că sute de generaţii au participat la crearea ei. Istoria monedei se confundă cu istoria schimburilor, reprezentând ultima etapă a acesteia.

La început, omul nu a simţit nevoia monedei pentru că făcea parte dintr-un grup organizat pe baze patriarhale, care ignora alte comunităţi dispersate în natură. În interiorul, ca şi în exteriorul tribului, tranzacţiile erau inexistente sau extrem de rare. Schimburile au apărut cu prima diviziune socială a muncii: între împletitorul de coşuri şi olar, între tribul care pescuia şi cel care vâna etc. Moneda a apărut în istoria societăţii umane, în tranzacţii, sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Procesul de schimb în natură, numit troc a fost prima formă de schimb, el având un caracter întâmplător, atât în interiorul societăţii , cât şi în punctele de contact între diferite zone. Acest mod de economie se mai numeşte şi economie naturală.

Economia naturală este caracterizată de două mari procese. Primul proces prevede necesităţile a doi indivizi care doresc reciproc să efectueze schimbul unei mărfi pe alta. Al doilea proces impune stabilirea unei egalităţi privind valoarea dintre aceste două mărfuri. De acea se cerea un etalon de comparare a mărfurilor între ele, un instrument de schimb, o marfă unică drept intermediar în tranzacţii. Locul trocului este luat, astfel, de o marfă care, pe lângă utilizarea sa normală (ca bun de consum sau de producţie), servea drept instrument de schimb. Alegerea instrumentului de schimb nu se făcea cu totul întâmplător. Bunurilor trebuia să le fie recunoscute anumite avantaje, reclamate de nevoi locale şi limitate, care puteau fi satisfăcute de o marfă oarecare, dar cu frecvenţă relativ mare în procesul schimbului.

Din lumea mărfurilor s-au desprins anumite produse care se puteau schimba pe toate celelalte. Acestea au fost dintre cele mai diverse şi neaşteptate. Iată câteva dintre acestea: argila şi ceramica, carapacea de broască ţestoasă, dinţii de delfin, uleiul de măslin, colţii de mistreţ, scalpul de ciocănitoare, vitele, porcii, caii, peştele, oile, caprele, sclavii, orezul, ceaiul, tutunul, smoala, lâna, sarea, porumbul, grâul, vinul, cacao, berea, cuţitele, sapele, vesela, porţelanul, pietrele simple, pietrele preţioase, fierul, alama, argintul, aurul, bronzul, nichelul, pieile şi blănurile de animale, ş.a. Fireşte, aceste produse au servit drept bani la diferite popoare şi în diferite epoci. În Islanda erau folosiţi ca bani peştii uscaţi, în Alaska - pieile de castor, în statul american Virginia – tutunul, în Mexic - boabele de cacao, în Asia Centrală (Mongolia, Tibet) – ceaiul; în Coreea - orezul; în Africa Centrală - sarea. Într-o mare parte a continentului african s-au întrebuinţat şi în secolul nostru în calitate de bani nişte scoici albe mici, numite “cauris”. În Sudan, la începutul secolului XX, se dădeau 1000 de asemenea scoici pentru 1 franc.

Există numeroase dovezi ale acestor forme incipiente de bani. Astfel, utilizarea frecventă a animalelor în funcţie de bani a lăsat “urme” până în zilele noastre. Numele monedei naţionale a Indiei, rupia, vine de la cuvântul sanscrit “rupa”, care însemnă turmă. De la latinescul “pecus”, care însemnă animal, avem “pecunia” cu sens de bani şi “pecuniar’ care însemnă bănesc. Tot de la un cuvânt latinesc, “capita”, însemnând “turmă”, s-a format termenul “capital”.

Toate mărfurile – bani enumerate mai sus au o serie de dezavantaje, care au influenţat negativ evoluţia schimbului. Cirezile de vite nu sunt un echivalent exact şi stabil. Printre altele, ele au calitatea de a se înmulţi de la sine, prin reproducere, contravenind cu ideea lui Aristotel că “banii sunt sterpi”. Uleiul de măsline, spre deosebire de vite este uşor divizibil, valoarea părţilor fiind egală cu valoarea întregului, dar prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte transportul fără risc: reprezintă o valoare mică într-un volum prea mare. Fierul are acelaşi inconvenient, dar pe deasupra rugineşte.

Măsurarea valorii mărfurilor obişnuite va fi posibilă prin stabilirea unui bun în calitate de etalon monetar. Metalele, în general cele preţioase, au fost preferate pentru a fi folosite în scop monetar – devenind materia monetară prin excelenţă, întrucât acestea prezintă o serie de calităţi fizice şi chimice. Avantajele monedei realizate din metale scumpe sunt următoarele:

- Sunt puţin alterabile în timp faţă de alte metale, deoarece nu sunt supuse coroziunii;

- Aliate cu alte metale ele capătă un grad de rezistenţă ridicat înlăturând dificultăţile pe care le creează manipularea lor;

- Pot fi divizibile, acesta fiind un avantaj mare faţă de pietrele preţioase, care la rândul lor exprimă şi ele o valoare ridicată, însă nefiind divizibile devin improprii scopului monetar;

- În condiţii asemănătoare de extracţie şi prelucrare, metalul preţios este identic sub raportul substanţei monetare, cel mai mult acesta diferă din punct de vedere al valorii pe care i-a imprimat-o stratul de rocă;

- Metalul preţios reprezintă într-un volum mic o valoare mare, ceea ce-l face apt pentru a îndeplini importanta funcţie de etalon;

- Monedele din metal preţios sunt uşor transportabile, ceea ce reduce sau exclude total cheltuielile pentru transportul lor;

- Falsificarea metalelor preţioase este relativ uşor de recunoscut de specialişti după greutate, culoare sau alte caracteristici care le diferenţiază net de alte metale sau bunuri.

Potrivit afirmaţiilor lui Babilon, "Metalele, graţie calităţilor lor speciale, au ocupat tot locul, nemailăsând animalelor şi celorlalte bunuri decât amintirea tradiţională a vechilor preponderente".

Iniţial au fost folosite metalele şi aliajele comune (cupru, bronz, fier) ca monede, apoi au apărut metalele preţioase (aurul şi argintul). În lumea orientală, monedele şi-au făcut apariţia în Mesopotamia şi Asia Mică, în secolul al II-lea î.e.n., în formă iniţială de lingouri de cupru şi bronz, mai apoi de argint şi aur. Grecia utilizează moneda de argint din sec. al VII-lea î.e.n. Metalul cântărit şi bătut în pecete şi piese de monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comodă şi evoluată. Metalele, îndeosebi cele preţioase, funcţionau ca monede, ele fiind utilizate şi pentru alte scopuri. În Egiptul Antic folosirea metalelor sub formă de bani, pentru a măsura valoarea bunurilor, se făcea după greutate. În Asia şi Chaldeea argintul era mai răspândit decât aurul. În Siria şi Palestina, instrumentul de schimb, îl constituia, atât metalul preţios, cât şi arama, iar la fenicieni, celebri navigatori şi negustori din antichitate, se utilizau mari cantităţi de metale preţioase sub formă de bare sau lingouri.

Pentru moneda de aur, etapa decisivă n-a sosit decât în ziua când a fost bătută sub formă de disc, cu efigia suveranului emiţător, jucând plenar triplul său rol, acela de a servi la facturare, la plată şi la păstrare de o manieră facilă, rapidă şi sigură.

Rotundă şi plată, moneda lenticulară poate forma teancuri sau rulouri, simplificând astfel munca intermediarilor şi tezaurizatorilor: ea complică în schimb sarcina falsificatorilor care trebuie să “dubleze” piesele, turnându-le în interior un metal comun: ea egalează şi reduce uzura, rămânând în circulaţie atâta timp cât amprenta ei se menţine vizibilă. Aceste avantaje le vor face să dăinuie de-a lungul secolelor.

Lidia pare să fi fost teatrul acestor inovaţii, al cărei promotor presupus a fost regele Gyges. Dar e posibil ca aceeaşi iniţiativă să fi fost simultan în Frigia şi Ionia, de la Milet la Efesto, de la Samos la Focida. Singura certitudine este că în acest colţ de lume şi în acest secol, au existat piese aproape rotunde, aproape plate şi bătute, care vor fi imitate pretutindeni şi în toate timpurile. Aceste prime piese au fost făcute din electrum, un aliaj din aur şi argint, în proporţii variabile. Piesele lui Gyges (14,5g, 73% aur, 27% argint) sunt puţin ovale şi aplatizate la margini, cu o triplă amprentă: una dintre ele, în cruce, reproduce imaginea vulpii, zeul Lidiei. Actul de naştere al monedei (către 670 î.e.n.) poarta amprenta religiei.