Evoluții și Tendințe ale Sistemului Bancar Românesc în Contextul Integrării Europene

CAP. 1 SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADA DE PREADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Sistemul bancar românesc s-a realizat prin contribuţia statului, transformarea cămătarilor în bancheri şi prin participarea unor reprezentanţi ai capitalului străin.

Până în 1989, sistemul bancar din ţara noastră a avut un caracter centralizat, majoritatea funcţiilor şi operaţiunilor bancare fiind preluate de către Banca Naţională a României, aceasta având următoarele sarcini : de reglementare a circulaţiei băneşti, de creditare a economiei naţionale şi de organizare a decontărilor şi plăţilor în economie. În aceeaşi perioadă funcţionau în cadrul sistemului bancar românesc şi o serie de bănci specializate care desfăşurau o activitate ce viza domeniul comerţului exterior, cel al finanţării pe termen lung a economiei, sau cel al agriculturii şi industriei alimentare.

Începând cu anul 1990, România a cunoscut un nou tip de sistem bancar, structurat pe două niveluri. Acest nou sistem bancar introdus delimitează atribuţiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau comerciale. După noua reformă, principala funcţie a Băncii Naţionale a României era cea de promovare a politicii monetare în economie. În cadrul noului sistem bancar intrau acum: băncile cu capital de stat (Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare), bănci cu capital de stat şi privat (ex: Banca Agricolă, Bankpost), bănci cu capital străin (ex: Frankfurterbank), bănci cu capital mixt (de stat şi străin), bănci private cu capital autohton (ex: Banca„Ion Ţiriac”, Banca Românească).

În prezent, în vederea armonizarării limbajului de specialitate cu cel corespunzător Uniunii Europene, componentele sistemului bancar românesc se regăsesc ca fiind :

- banca centrală (Banca Naţională a României) – cu rol de reglementare şi supraveghere a activităţii bancare;

- instituţiile financiare. În componenţa instituţiilor financiare se cuprind: bănci universale şi bănci specializate, de forma organizaţiilor cooperatiste de credit, băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ, băncilor de credit ipotecar şi instituţiilor emitente de monedă electronică.

Luând în considerare forma de proprietate se pot delimita ca şi tipuri de bănci în cadrul sistemului bancar românesc:

a) bănci private – a căror capital aparţine unei persoane sau unui grup de persoane;

b) bănci cu capital autohton şi străin precum

c) bănci cu capital privat şi străin.

În funcţie de mărimea băncilor româneşti, acestea pot fi încadrate în trei categorii:

- mari (ex: BCR, BRD, Raiffeisen Bank);

- mijlocii (ex: Banca Românească, OTP Bank România);

- mici (ex: Alpha Bank, Volsbank, Credit Europe).

Principalele caracteristici ale sistemului bancar românesc , la nivelul anului 2007, sunt următoarele: 42 instituţii de credit (din care 9 sucursale ale unor bănci străine, o cooperativă şi CREDITOCOOP); totalul activelor bancare: 63 miliarde EUR (aproximativ 54% din PIB); 50% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem (din care primele 2, BCR şi BRD-GSG, au ajuns să deţină 37,2% din total active în luna iulie 2008 ), indicatorul de solvabilitate este de 14,0 %, acţionariatul este reprezentat în majoritate de entităţi străine iar cota de piaţă este de: 87,9 % - instituţii de credit cu capital majoritar străin; 6,7 % - instituţii de credit cu capital majoritar privat românesc; 5,4% – instituţii de credit cu capital majoritar de stat (a se vedea şi tabelul nr. 4).

Structura sistemului bancar românesc poate fi urmărită pe baza datelor din tabelul nr. 1