Falimentele bancare - metode de soluționare

Introducere

Falimentarea băncilor a fost întotdeauna un subiect important, discutat şi analizat de-a lungul deceniilor de cele mai înalte comitete din domeniul economico-financiar. Cauzele care provoacă falimentul băncilor au devenit cruciale mai ales în ultimul timp, când se pare că ne confruntăm cu o criză mondială.

Anul 1990 a constituit punctul de început al transformărilor de esenţă în sistemul bancar românesc. Este de ajuns să amintim că până în 1989, sistemul bancar românesc acţiona simplist în sensul că băncile existente la momentul respectiv nu făceau altceva decât să deservească clienţii - numai persoane juridice - cărora le deschideau conturi, le executau operaţiunile în conturi şi le acordau credite, conform planificărilor economice specifice perioadei respective.

În acest cadru, Banca Naţională a României era principala bancă comercială care deservea majoritatea clienţilor, în principal instituţii centrale ale statului şi unităţi ale cooperaţiei. La această instituţie bancară se mai adăuga Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca de Investiţii, bănci specializate pe profiluri de activităţi şi cu atribuţiuni de control în domeniul lor de activitate. Trecerea spre economia de piaţă - după anul 1989 - a impus schimbări şi adaptări importante în activitatea bancară.

S-a format astfel un sistem cu o bancă centrală, cu atribuţiuni de control şi îndrumare a întregului sistem bancar şi mai multe bănci comerciale, cu participare largă de capital public, privat şi mixt, autohton şi străin. Din acest moment, Banca Naţională a României îşi intra în drepturile sale legitime de bancă centrală, concomitent elaborându-se cadrul legislativ adecvat pentru delimitarea atribuţiunilor de control şi îndrumare de către Banca Naţională a României, a întregului sistem bancar. Astfel, la 3 aprilie 1991 se adopta de către Parlamentul României Legea nr.33, prima lege bancară, care intră în vigoare la 03.05.1991. Actul normativ amintit crea cadrul juridic de reglementare a sistemului bancar şi stabilea Banca Naţională a României ca organ central de autorizare, control şi supraveghere pentru celelalte entităţi bancare nou înfiinţate.

Evoluţia şi diversificarea sistemului bancar naţional a impus o nouă analiză a activităţilor bancare, analiză care a avut ca rezultat final, în anul 1998, adoptarea unei noi legi bancare, Legea nr.58/1998. Diversificarea şi dezvoltarea sistemul bancar românesc, prin apariţia de bănci private a dus în cele din urmă la încălcarea normelor prudenţiale bancare, în special de către băncile cu capital privat, care au considerat că activitatea de supraveghere a Băncii Naţionale a României este o acţiune menită să direcţioneze băncile de stat şi nu cele private.

Faţă de această situaţie, s-a simţit nevoia imperioasă pentru adaptarea unei noi legi care să reglementeze şi situaţiile de insolvenţă ale unor bănci. A fost adoptată astfel Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor care a reglementat în detaliu modalitatea de lichidare judiciară a băncilor. Precizăm că până la apariţia acestui act normativ, procedura era reglementată de Legea nr.64/1995, privind reorganizarea şi lichidarea judiciară a societăţilor comerciale.

Toate aceste acte normative au fost completate şi modificate în funcţie de evoluţiile economiei naţionale şi implicit şi de activităţile bancare în complexitatea lor. Amintim în acest sens O.U.G. nr.137/2001 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr.58/1998, O.U.G. nr.186/1999 şi, ulterior, O.U.G. nr.138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor. În esenţă, toate aceste prevederi se referă la lichidarea băncilor prin faliment, acţiune solicitată, conform legislaţiei în vigoare, fie de către Banca Naţională a României fie de către un creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, neonorată integral de cel puţin 7 zile lucrătoare de la data scadenţei.

Capitolul 1

Abordări privind falimentul bancar şi cauzele sale

1.1. Conceptul de faliment bancar

Termenul de faliment are semnificaţii diferite în diversele legislaţii naţionale. Astfel, în S.U.A. prin faliment se înţelege o procedură care vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea defineşte numai procedura de lichidare, nu şi pe cea de reorganizare judiciară. În Ungaria, în schimb, noţiunea de faliment desemnează numai procedura de reorganizare a afacerii şi nu şi pe cea de lichidare, iar în Australia termenul se referă la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu şi la cele ale persoanelor juridice.

În mod curent, în literatura de specialitate, în aria de cuprindere a semnificaţiei falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci şi cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferinţă cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele şi-şi asumă obligaţiile asigurând continuitatea. De asemenea, se includ aici şi băncile resuscitate cu suportul financiar al statului.

Falimentul bancar este strâns legat de riscul de credit. În literatura de specialitate se estimează că principalele cauze care au determinat producerea falimentelor bancare sunt: slaba calitate a portofoliului de credite şi plasamentele neinspirate pe piaţa hârtiilor de valoare în cazul ţărilor occidentale cu o economie dezvoltată, unde piaţa financiară are o largă extindere.

1.2. Scurt istoric al falimentelor bancare

Din cele mai vechi timpuri, falimetul bancar a fost strâns legat de riscul creditului, aşa cum arată cazul familiei de bancheri Bardi din Florenţa, în secolul al XIV-lea, direct afectată de insolvenţa regelui Eduard al II-lea al Angliei. Ulterior, cauzele s-au multiplicat, dar, aşa cum se va vedea, riscul creditului a rămas preponderent.

Evident că, pe măsura extinderii dimensiunilor şi rolului băncilor în economie, a crescut şi s-a amplificat rezonanţa falimentelor bancare. Ca un moment de referinţă în istoria falimentelor, criza din 1929-1933 a rămas în memorie, mai ales în SUA, ca o succesiune de falimente bancare cu amplitudini economice şi sociale majore. Falimentele bancare s-au precipitat atrăgând volume lunare maxime în noiembrie 1930 (256) şi decembrie 1930 (352). Implicit, prin introducerea unor noi cerinţe privind autorizarea, în martie 1935 circa 6.000 de bănci nu au obţinut licenţa, iar dintre acestea circa 2.000 au trebuit să fie lichidate sau să fuzioneze.

Falimentele bancare din perioada 1929-1935 au determinat pierderi de 2,5 miliarde de dolari, afectând implicit pe acţionari, deponenţi sau alţi creditori şi au influenţat deosebit de negativ viaţa economică.

În România, până în 1998, cazurilor de faliment bancar li s-au aplicat în mod corespunzător dispoziţiile Legii 64/1995, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale cărei dispoziţii s-au dovedit însă incompatibile specificului societăţilor comerciale bancare, fapt demonstrat atât de complicaţiile create în funcţionarea sistemului bancar, cât şi de trenarea, pe parcursul mai multor ani, a soluţionării situaţiei băncilor “Dacia Felix” , “Credit Bank” şi “Columna”, deşi procesele respective au fost declanşate încă din anii 1996-1997, iar starea de incapacitate de plată a acestora era evidentă.