Garanția versus proiectul de screening - un model al băncilor comode

Mulţi economişti susţin că funcţia economică principală a băncilor este de a oferi credite ieftine şi, pentru a facilita această funcţie, ei au susţinut protecţia drepturilor creditorului. Băncile pot avea însă şi o altă funcţie economică, prin analiza amănunţită a proiectelor reducandu-se numărul de eşecuri şi, astfel, scad costurile proprii ale băncilor şi cele sociale. În această lucrare, se arată că, din cauza imperfecţiunilor pieţei în sectorul bancar, puternica protecţie a creditorilor poate duce la o piaţă echilibrată în care creditele ieftine sunt inadecvat accentuate faţă de proiectele de screening. Restricţii privind cerinţele de garanţii şi o protecţie a debitorilor în faliment poate reduce acest dezechilibru şi creşte eficienţa pieţei de credit.

1. Introducere

Care este rolul garanţiilor în cazul împrumuturilor? Literatura economică susţine că este importantă în relaţia dintre creditori şi debitori, până la punctul în care creditul nu va fi acordat în cazul neputinţei de a executa garanţia.

* creditorii sunt plătiţi pentru că au dreptul de a executa o garanţie. Fără aceste drepturi, investitorii nu ar avea abilitatea să colecteze plăţile, şi, prin urmare, firmele nu ar putea atrage fonduri de la aceşti investitori. (La Porta, Lopez-de-Silanes, Shleifer şi Vishny, 1998)

Acest punct de vedere despre garanţii decurge de la ideea că hazardul moral este principala problemă in relaţiile financiare, în special în materie de comportament al debitorilor. Debitorii pot folosi aceşti bani neproductiv, de exemplu pentru a finanţa consumul propriu, sau pur şi simplu pentru a ascunde castigurile rezultate în urma proiectului faţă de creditorii lor şi implicit să nu îşi ramburseze creditul. Dreptul de executa garanţia dă creditorului siguranţa ca debitorii lor nu se vor comporta în acest fel. Acest rol disciplinar al garanţiilor este de o importanţă majoră în întreaga teorie a contractelor financiare incomplete, dezvoltata de Aghion Bolton (1992), Hart (1995) şi altii.

Rezultatul acestui punct de vedere este că, cu cat va fi mai puternică protecţia creditorilor prin garanţii, cu atat mai mult se vor obţine credite mai ieftine pentru întreprinzători şi pentru populaţie.

Unele statistici confirmă această direcţie: La Porta (1997) utiliza măsuri empirice de protecţie a drepturilor creditorului (printre care este dreptul de a executa garanţia) pentru a explica diferenţele dintre ţări la nivelul disponibilităţii finanţărilor externe pentru sectorul privat Ei constată că în ţările în care drepturile de protecţie a creditorului sunt mai slabe, piaţa creditelor este mai redusă decât în cazul altor ţări.

Chiar şi în sistemul juridic din SUA, diferenţele interstatale dintre normele care reglementează dreptul de a executa o garanţie pare să afecteze condiţiile pentru care un credit poate fi acordat. Alston (1984) raportează că moratoriul privind închiderea fermelor din anii 1930 a dus la mai puţine împrumuturi pentru fermieri si la o crestere a ratelor dobânzii în statele care au promulgat această legislaţie. Gropp, Scholz şi White (1997) analizează cum diferenţele dintre statele din SUA si regulile privind falimentul în aceste state, afectează cererea şi oferta pentru creditul pentru populaţie (s-au folosit date din 1983 din Ancheta Situaţiei Financiare a Consumatorilor). Ei descoperă că excepţiile generoase de la executarea silită a garanţiilor la nivel de stat reduc volumul de credite disponibile pentru gospodăriile cu active reduse şi cresc ratele dobânzii la împrumuturile de automobile. Berkowitz şi White (2000) estimează că, in cazul firmelor mici, sunt cu 25% mai multe şanse de a nu li se acorda credite daca sunt localizate în state cu excepţii nelimitate pentru executarea silită a locuinţelor decît cele localizate în state cu excepţii reduse.

Pe baza acestei literaturi am putea concluziona că cel mai bun lucru care il pot face legislatorii pentru dezvoltarea şi eficienţa pieţei creditului este de a acorda o protecţie puternică pentru drepturile creditorilor de a executa garanţia şi de a elimina excepţiile de la executarea silită a garanţiilor (sau de a le reduce la minim).

În această lucrare, se susţine că această concluzie este nejustificată. Acest convenţional punct de vedere al drepturilor creditorului neglijează un număr de motive pentru care încrederea foarte mare a creditorilor în garanţii ar putea avea un efect negativ asupra eficienţei pieţei creditului. Vom discuta mai multe astfel de motive în această lucrare, dar în mod specific atenţia se va concenta pe un astect foarte important: o bancă poate fi într-o poziţie bună pentru a evalua profitabilitatea unui proiect de investiţii planificat, şi un nivel ridicat al garanţiei va reduce motivaţia băncii pentru a face acest lucru.

Băncile şi alte instituţii financiare care finanţează un număr mare de proiecte de investiţii intr-un anumit sector de activitate sunt bine plasate pentru a evalua potenţialul de performanţă a acestor proiecte. Spre deosebire de întreprinzătorii individuali, ele pot avea o experienţă considerabilă, cu proiecte similare luate de către o serie de întreprinderi, şi pot fi mai familiarizate cu caracteristicile economice ale acestora cat si cu tendinţele economice generale. Ca rezultat, băncile sunt susceptibile de a fi mai bine informate daca unele aspecte ale proiectului sunt de calitate decât multi dintre antreprenorii ce vin sa se împrumute (un punct de vedere ce nu e nou în literatura de specialitate (a se vedea Garmaise, 2001, citat şi de studii de acolo).

Acest punct de vedere este în concordanţă cu dovezi că banca finanţează firme ce au rate de solvabilitate mai mari decât micile afaceri de familie (Reid, 1991), în timp ce antreprenorii de multe ori supraapreciază profitabilitatea propriilor lor proiecte (Cooper, Woo, şi Dunkelberg, 1988), în general castigand mult mai puţin decât ei ar putea obţine plătind forţa de munca (Hamilton, 2000). Aceasta este motivul pentru care băncile ar trebui să fie implicate în proiectul de evaluare a afacerii.

Desigur, pe pietele bancare cu concurenţa perfectă si contracte complete, băncile ar putea face screening ca un serviciu pentru întreprinzători, care ar urma apoi să suporte costul de screening. Cu toate acestea, în cazul în care serviciile de screening ale băncilor nu pot fi impuse prin contract, băncile care sunt extrem de protejate prin garanţie pot efectua o evaluare superficială a proiectelor pe care le finanţează. În mod cert, din punct de vedere al băncilor, garanţiile si screeningul se pot substitui reciproc. Totuşi, acestea nu sunt echivalente din punct de vedere social. Datorita expertizei superioare în evaluarea proiectului, activitatea de screening a băncilor e valoroasă pentru îmbunătăţirea activităţii societăţii, pe cand prezentarea garanţiei nu este, deoarece permite doar un transfer de avere de la debitor la bancă, atunci când lucrurile merg rău.

Aceasta implică faptul că există o eficienţă economică în favoarea limitarii garantiilor, incluzand excepţiile de la executarea silită a garanţiilor şi prevederile „fresh start” din unele coduri de faliment care implică descărcarea de gestiune pentru toate datoriile rămase de la încheierea procedurii de faliment. Constatările empirice evidentiază faptul că cele mai importante excepţii de la executarea silită a garanţiilor corelate cu neacordarea unui credit, nu ar trebui însemne că aceste refuzuri sunt ineficiente