Gestionarea riscurilor bancare din perspectiva Acordului Basel II

Introducere

Importanţa cunoaşterii formelor riscului, precum şi a modalităţilor de evitare a lui, este evidenţiată de catalogarea perioadei actuale din managementul bancar drept „era managementului de risc”.

În domeniul bancar, importanţa gestiunii a riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor ’80 din secolul trecut. În această perioadă, datorită variaţiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaţionist şi criza energetică, datorită fluctuaţiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods şi, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenţei pe piaţa serviciilor financiare, instabilitatea a devenit o trăsătură a mediului în care operează instituţiile financiare. Noua situaţie a determinat adoptarea mai multor măsuri împotriva riscurilor, unele la nivel national, iar altele la nivel international cum sunt cele recomandate de Comitetul de la Basel care a publicat mai multe documente în acest sens, cum ar fi: Acordul de la Basel din 1988 despre standardele internaţionale ale capitalului bancar, documentul elaborat în 1999 intitulat „Administrarea riscului în activitatea bancară electronică şi cu monedă electronică” care a contribuit şi el la reevaluarea conceptului riscurilor bancare, care până atunci se rezuma aproape exclusiv la riscul de creditare si nu în ultimul rând, documentul din iunie 2004, cunoscut sub numele de Acordul Basel II.

Lucrarea de faţă abordează problema riscului bancar din perspectiva ultimului acord Basel care în perioada actuală este fie implementat, fie în curs de implementare în bănci, dar care a generat deja câteva prime efecte ce sunt larg dezbătute de specialişti. Mai mult, cu prilejul ultimei crize economice, resimţită diferit de statele lumii, băncile au putut să testeze eficacitatea prevederilor din Acord şi să tragă o concluzie privind necesitatea sa sau completările ce ar trebui aduse.

Primul capitol al lucrării tratează despre premisele acordului Basel II. Între cele două Acorduri de la Basel există o relaţie de complementaritate de aceea ultimul nu poate fi discutat fără cel dintâi. De altfel, Acordul Basel I ce punea accentul pe tipuri de capital dintr-o bancă şi modalităţile de adecvare ale acestuia, nu poate fi văzut decât ca un prim pas în crearea acelui sistem financiar mondial stabil pe care şi-l doreau reprezentanţii autorităţilor de supraveghere bancară si a-i băncilor centrale din Comitetul de la Basel. Cel de-al doilea Acord este expresia experienţei acumulate şi a maturităţii la care s-a ajuns în această tentativă de uniformizare a activităţii bancare, el umplând anumite neajunsuri ale primului Acord. Dincolo de anumite modificări Acordul Basel II aduce ca noutate principală discuţia despre modalităţile sofisticate de evitare a trei tipuri de risc – riscul de piaţă, riscul de credit şi riscul operaţional – considerate de Comitet deosebit de importante pentru funcţionarea unei bănci. Nu în ultimul rând, s-a discutat despre durata, costurile şi metodele implementării Acordului atât în Uniunea Europeană, cât şi în România.

În al doilea capitol, s-a discutat despre metodele recomandate de Comitetul de la Basel pentru evitarea expunerii la riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul operaţional. Astfel, pentru pentru riscul de credit s-au luat în discutie abordarea standardizată si două abordări bazate pe rating-urile interne ale băncii, pentru riscul de piaţă s-au analizat metoda standardizată si cea pe baza modelelor interne, iar pentru riscul operaţional s-au detaliat abordarea de bază, cea standardizată, si cea determinată pe baza estimărilor interne ale băncilor.

În concluzie se poate spune că prevederile acordului Basel II sunt importante şi eficiente în prevenirea riscurilor bancare. Dar schimbărilor permanente din condiţiile economice, sociale, politice etc. impun actualizarea acestora prin creşterea senzitivităţii şi la alte tipuri risc, ceea ce este sarcina unui alt Acord Basel III.

I. PREMISELE ACORDULUI BASEL II

1. Necesitatea Acordului Basel I.

Cresterea interdependentelor economiilor nationale, datorate procesului de globalizare, a avut ca efect, pe de o parte, internationalizarea băncilor, iar pe de altă parte, transformarea crizelor financiare regionale în crize financiare internationale. În acest context, s-a simtit nevoia trasării unui cadru de reglementare a activitătii bancare care să stabilească un standard de adecvare a capitalului bazat pe risc si care astfel să elimine ameninţările venite din partea băncilor cu politici de capital instabile. Sarcina armonizării standardelor bancare, în vederea construirii unui sistem financiar international stabil a revenit Comitetului de la Basel privind Reglementările Bancare si Practicile de Supraveghere, al Băncii de Reglementări Internationale (BRI). Alcătuit din directorii băncilor centrale si a autoritătilor de supraveghere bancară din 11 state (Franta, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Suedia, Elvetia, Marea Britania, Statele Unite, Belgia si Luxemburg), Comitetul si-a propus încă de la început (1974) să acorde asistenţă băncilor naţionale aflate în dificultate prin: dezvoltarea schimburilor de informaţii între autorităţile de control-supraveghere naţionale, îmbunătăţirea procedurilor de control, elaborarea unor norme minime de conduită.