Integrare financiar-monetară europeană

Cap.1: BUGETUL COMUNITAR

1.1. Fundamente generale despre bugetul Comunitar

Bugetul Uniunii Europene reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor, activităţilor şi intervenţiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam. În funcţie de acesta pot fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice comunitare.

Comunitatea europeană pentru a finanţa programele, proiectele care le derulează are nevoie de un buget.

Bugetul comunităţii europene refelectă concepţia şi stadiul integrării europene .

Actualitatea modernă a societăţii europene a impus edificarea oficială unui buget prin constituirea bugetului Uniunii Europene.

Regulamentul financiar al acestor comunităţii precizează că bugetul lor este “actul care prevede şi autorizează în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor” .

Pentru acoperirea (asigurarea) bugetului Uniunii Europene, astfel statele membre sunt dispuse să transefere o parte din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului Uniunii Europene care poate fi considerată o dimensiune a intervenţiei Uniunii Europene asupra economiilor şi politicilor naţionale.

Instituit prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunitatii Economice Europene – CEE, 1957), care afirmă cu claritate principiul solidarităţii financiare, bugetul comunitar avea la origine o dimensiune redusă, principalele sale cheltuieli fiind destinate politicii agricole comune (PAC). Finanţarea acestui buget se făcea, la începuturile construcţiei europene, din două resurse proprii: prelevările (taxele) la importurile de produse agricole din spaţiul extra-comunitar şi drepturile vamale taxe) la importurile de produse manufacturate din afara Comunităţii Europene, iar sumele obţinute erau suficiente pentru acoperirea necesităţilor de finanţare comună.

La sfârşitul anilor ’70 au aparut primele tensiuni între membrii CEE, cu privire la repartizarea bugetului comun, generate de trei factori :

1) liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale în cadrul GATT, care au dus la reducerea taxelor vamale;

2) apariţia excedentelor în producţia agricolă europeană şi, implicit, reducerea importurilor de produse agricole, deci diminuarea prelevărilor la bugetul comunitar ;

3) prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii – ultima având atunci o agricultură modestă dar fiind un importator important de produse agricole din zona Commonwealth-ului (în principal din Australia şi Noua Zeelandă), ceea ce făcea ca prelevările de taxe din importurile agricole britanice să fie mai mari decât cele de la ceilalţi parteneri europeni, fără însă ca Marea Britanie să beneficieze la acelaşi nivel de alocări din bugetul comunitar.

Pentru a suplini insuficienţa resurselor proprii tradiţionale (taxele vamale şi prelevările la importurile agricole), la sfârşitul anilor ’70 au fost create alte două surse de finanţare europeană: prelevări din TVA şi contribuţii din PIB-ul naţional al fiecărui stat membru (produsul intern brut). Contribuţia din PIB a crescut sensibil începând cu sfârşitul anilor ’80 şi reprezintă astăzi aproape trei sferturi din reţeta bugetului european. La nivelul anului 2002, proporţia acestor contribuţii naţionale şi redistribuirea bugetului UE-15 se prezentau astfel :

Contribuitori la bugetul comunitar (în procente):

- Germania – 22%, Franţa – 18%, Italia – 15%, Marea Britanie – 13%, Spania – 8%, Olanda – 6%, Belgia – 4% ; restul de 14% era repartizat între ceilalţi 8 membri ai Uniunii Europene.

Principalii beneficiari de finanţări de la bugetul comunitar :

- Spania – 22%, Franţa – 16%, Germania – 16%, Italia – 11%, Marea Britanie – 8%, Grecia – 6%, Belgia – 3%, Olanda – 2% ; restul de 16% era repartizat între celelalte 7 state membre.

Diferenţa între cele două procente pentru fiecare ţară arată care sunt principalii contributori neţi: Germania, Marea Britanie, Italia, Olanda, Franţa. În contextul şocului petrolier din anii ’80, guvernul conservator britanic a decis să adopte o politică de restabilire a echilibrului bugetar prin reducerea contribuţiei sale la bugetul european. Pentru prima dată, un stat membru al Comunităţii Europene punea deschis în discuţie principiul solidarităţii financiare şi îi calcula propria contribuţie netă, iar premierul Margaret Tchatcher lansa celebra frază : « I want my money back ! », ameninţând că dacă nu va obţine satisfacţie va paraliza funcţionarea Comunitatii (la acea vreme domina regula votului cu unanimitate). Pentru a evita criza, Consiliul European de la Fontainebleau a acceptat ca o parte din cotizatia britanica la bugetul comunitar sa fie returnata .