Istoria activității bancare și a apariției monedei

Capitolul I. Antichitatea si Evul Mediu

Sectiunea 1. Orientul Antic

Originea bancilor se pierde in negura timpurilor.

In Antichitate, templele erau nu numai locase de cult, ci totodata si locuri de adapostire a bogatiilor. Imprumutand aceste bogatii, preotii realizau un dublu scop: obtineau recunostinta si un mic profit. In masura in care aceste temple depozitau si bunuri perisabile, cum sunt de pilda cerealele, singura modalitate de pastrare indelungata era tocmai imprumutul de consumatie, care se restituia din recolta urmatoare. Avantajul era reciproc. Pentru cei fideli se asigura plasarea bogatiei intr-un loc sigur iar pentru preoti se realize un profit substantial. Dovada sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi in Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc. Acest templu rosu, datand din perioada anilor 3400 – 3200 i.e.n. este cel mai vechi edificiu bancar cunoscut.

Pe de alta parte, proprietarii de terenuri si negustorii isi rotunjeau veniturile practicand imprumuturi cu dobanda. Autoritatile aveau interesul sa controleze aceste practici pentru a evita ca ele sa genereze conflicte sociale intre bogati si saraci. Codul Hammurabi prevedea ca toate contractele de imprumut trebuie sa fie vizate de functionary regali, iar mai tarziu Biblia, in cartea “Exodul” edicta porunca potrivit careia: “Daca vei imprumuta cuiva din poporul meu, saracului de tine, nu te vei purta cu el ca un creditor si nu ii vei cere dobanda”. Remarcam ca interdictia se refera doar la conationali. Asadar nu era pacat sa pretinzi dobanda unui strain.

Sectiunea 2. Grecia Antica

Catre secolul al VI – lea i.e.n. fiecare oras commercial si fiecare sanctuar incepe sa emita moneda proprie ceea ce a dat nastere la numeroase schimburi. Zarafii incep si ei sa imprumute si pentru aceasta activitate cea mai mare atractie o exercita Atena, oras commercial unde legile lui Solon liberalizau dobanzile. La inceput acesti zarafi isi instalau o masa ( trapeza ) in Agora sau in piete, de unde li s-a tras si numele de trapezisti. Mai tarziu deschid pravalii devenind persoanje bogate si influente. Pledoariile celebrilor avocati Socrate si Demostene ne dezvaluie si minutiozitatea cu care trapezistii tineau conturile, buna cunoastere a lumii afacerilor, soliditatea retelei de corespondenta pe care o utilizau dar si discretia cu care tratau afacerile si marea lor influenata in societate.

In acelasi timp preotii din Delos si din alte temple faceau operatiuni de banca cu numerar sau cu bunuri, clienteala fiind formata din tarani si alti cetateni. Fenomenul impovararii cu datorii a populatie a generat critici la adresa bancherilor, laici sau preoti. Aristotel in “Politica” contesta insusi principiul dobanzii. Puterea banului trebuie sa ramana stabila, san u se multiplice odata cu trecerea timpului. Un teren sau o casa este logic sa aduca venituri dar nu si o suma de bani.

In scopul de a combate camata si pentru a se sustrage influentei exercitate de Atena si Delos mai multe cetati grecesti au decis, incepand din secolul al IV- lea sa constituie banci publice administrate sau controlate de functionari. Pe langa rolul propriu – zis bancar, aceste banci mai aveau sarcina strangerii impozitelor si dreptul de a bate moneda. In aceste imprejurimi, directorul bancii publice din Sinope considera ca usurarea monedelor va stimula activitatea economica. Consecinta a fost alta: cresterea brusca a preturilor si un val de revolta care i-a atras concedierea impreuna cu fiul sau Diogene. Acesta din urma reciclandu – se si venind la Atena si – a cucerit faima de filosof.

Sectiunea 3. Roma Antica

Fiind un popor mai degraba de agricultori decat de comercianti, romani nu s-au lasat atrasi, deodata cu grecii, de activitati bancare, preferand sa uzeze de forma credit mutual fara dobanda. Cuceririle romane au stability contacte intre Roma si popoarele mediteraneene si au reinviat curente de schimburi economice care au pus probleme concrete cum sunt schimbul de monede, ridicarea si transferul impozitelor, intretinerea armatelor de campanie. Astfel au aparut, dupa modelul grecesc, bancherii privati si bancile publice.

Bancherii privati, cei mai muti venind din Grecia si din sudul Italiei, s-au instalat in Forum, in mici birouri ( tabernae ) inchiriate de stat. de aici ei s-au raspandit in intreaga lume latina raspandirea fiind favorizata de faptul ca dobanda, limitata la Roma era in schimb liberalizata in provincie.

Bancile publice ( mensae ), imprastiate in provincie, aveau un birou central la Roma, colaboratorii lor fiind denumiti mensarii sau collectarii. Clientii lor puteau uza oricand de extrasul din cont ca mijloc de proba fata de terti iar bancile compensau sistematic creantele si datoriile de aceeasi natura, relevand numai soldul. Independent de bancherii privati si de bancile publice actionau manuitorii de bani denumiti negociatores care insoteau armatele romane in cautare de afaceri, practicand imprumuturi pe termen scurt si operatiuni de schimb. Cei mai multi erau de origine orientala: evrei, greci, sirieni.

Sectiunea 4. Evul Mediu Crestin

Adeptii noii religii crestine se ridicau impotriva ideii de dobanda care sta la baza bancilor si a finantelor, inspirandu-se din Evanghelia Sfantului Luca: “ Iubiti-va dusmanii, faceti numai bine si imprumutati fara a pretinde ceva”. Conciliul din Niceea (325) a interzis clerului sa acorde imprumuturi cu dobanda. Aceasta nu a impiedicat ca bancile sa cunoasca o prosperitate continua in Bizant unde, in secolul al VI-lea Justinian codifica uzurile romane in domeniul bancar, fixand dobanda la 6% anual, cu unele exceptii justificate ( imprumutul maritime poate urca dobanda pana la 12% pe cand cel acordat bisericilor nu poate depasi 3 % ). Dimpotriva, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adopta masuri drastice . In anul 789 Charlemagne extinde si asupra laicilor interdictia de a percepe dobanda. Masura mai usor de respectat decat in Bizant pentru ca Occidentul se caracteriza printr-o economie naturala in care nevoia de credit se facea resimtita mai putin. Totusi manastirile continua sa joace rolul de bancheri, asemenea templelor babiloniene sau elene din antichitate. Desigur ca oficial nu au dreptul sa perceapa dobanda, dar pot insoti creditul de o ipoteca imobiliara, rezervandu-se astfel dreptul de a percepe veniturile imobilului. In lipsa unei ipoteci, pot pretinde participarea la beneficiile pe care debitorul le realizeaza cu suma imprumutata sau pot cere sa fie despagubiti pentru folosul pe care l-ar fi putut realize daca ar fi pastrat suma acordata debitorului.

Schimbari profunde va cunoaste societatea medievala la sfarsitul secolului al XI – lea ca urmare a cuceririi normande si a cruciadelor. Biserica crestina, divizata de schisma dintre Roma si Bizant isi reafirma opozitia fata de practicarea dobanzii in Conciliul de la Latran ( 1179 ) si in cel de la Viena ( 1311 ), dar interdictia poate fi usor eludata cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu; cel care acorda imprumutul isi asuma un risc ( damnum emergens ) sau pierde un castig posibil ( lucrum cesan ). Asa se explica renasterea comertului bancar in secolele XII – XIV in Europa Occidenatala. Impulsul vine din nordul Italiei ( Genova, Florenta). Conduse cu competenta de lombarzi, operatiunile de schimb cunosc o dezvoltare remarcabila odata cu utilizarea cambiei, prin care posesorul era creditat, pentru o anumita data, intr-o anumita moneda nationala sau straina, fata de un anumit corespondent. Tot acum se cristalizeaza terminologia: banca, bancher, bancruta.