Lichiditatea Bancara și Managementului Ei într-un Mediu Inflaționist

1 Conceptul şi caracteristica generală a lichidităţii bancare şi a riscului de lichiditate

Termenul „lichiditate” provine de la grecescul „licuidus” – fluid, curgător şi în sens direct înseamnă a realiza uşor (a vinde uşor) marfa, a transforma cu uşurinţă bunurile materiale în mijloacele băneşti.

Deci lichiditatea poate fi definită ca fiind capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar şi disponibil în cont) în vederea finanţării operaţiunilor curente ale societăţii bancare.

Lichiditatea este o proprietate generală a activelor bancare şi reprezintă o problemă a gestiunii activelor şi pasivelor bancare 30, p.57. Riscul lichidităţii reprezintă incapacitatea societăţilor bancare de a onora obligaţiile sale de plăţi curente.

Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima şi de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deţine în portofoliu prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale, dar pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe.

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii. Această situaţie generează în final insolvabilitatea, în schimb, un exces de lichiditate determină o diminuare a performanţei globale a băncii.

În încercarea de a analiza problema riscului de lichiditate am identificat câteva cauze (factori) care determină apariţia şi/sau dezvoltarea sa.

Aceste cauze se pot grupa în:

a) Cauze de ordin intern (ale băncii):

- volumul şi structura inadecvată pe scadenţe, şi/sau pe tipuri de clienţi a resurselor şi a plasamentelor;

- necorelarea pe scadenţe între resurse şi plasamente;

- aplicarea unei politici de dobânzi eronate;

- o politică de credit ce nu ţine cont de norme de prudenţialitate bancară.

b) Cauze de ordin exterior:

- situaţia economiei reale;

- politica monetară a autorităţii bancare centrale;

- politica economică, fiscală, bugetară;

- armonizarea politicilor monetare, economice, fiscale, bugetare;

- indisciplina agenţilor economici;

- influenţa mas-media;

- concurenţa.

Tabelul 1.1.1.

Lichiditatea bancară – surse şi destinaţii

SURSE

DESTINAŢII

Rezerve primare Rezerve secundare Împrumuturi

Numerar în safeurile băncii

Depozite la banca centrală

Depozite la bănci corespondente Portofoliul de titluri negociabile

Portofoliul de credite Emiterea de certificate de depozite

Împrumuturi de la banca centrală

Împrumuturi de la bănci corespondente Rezerva obligatorie la banca centrală;

Posibila fluctuaţie a depozitelor;

Eventuale cereri de împrumut;

Nevoile de bani lichizi ale clienţilor;

Înainte de a studia cum se gestionează lichiditatea bancară trebuie să determinăm principalele surse şi destinaţii ale lichidităţii.

Sursele tradiţionale de lichiditate sunt de două tipuri: active lichide şi împrumuturile.

Active lichide includ acele active bancare în care fondurile sunt temporar plasate, cu certitudinea că fie vor ajunge la scadenţă şi vor fi rambursate atunci când este nevoie de lichiditate suplimentară, fie vor putea fi vândute înainte de scadenţă fără pierdere de valoare. Ele cuprind rezervele primare, secundare şi creditele scadente.