Monitorizare și reputație - alegerea între împrumuturi bancare și împrumuturi directe

I. Introducere

Acest articol stabileşte când un contract de credit va fi monitorizat de către creditori şi cum se face alegerea între împrumuturile directe (cunoscute ca obligaţiuni, fără monitorizare) şi împrumuturile de la bancă, monitorizate, prin care se urmăreşte evitarea hazardului moral. Este prezentată o teorie a cererii împrumuturilor bancare şi a rolului monitorizării în situaţia în care efectul reputaţiei este unul important. Rezultatul studiului este că debitorii cu un rating de credit mediu se bazează pe împrumuturi bancare, iar debitorii cu un rating de credit mare, în perioadele în care rata de dobândă este ridicată sau profitabilitatea este scăzută, aleg să se împrumute de la bănci.

Articolul furnizează o teorie a cererii individuale şi agregate de împrumuturi bancare. Mai exact modelul cercetează rolul monitorizării acţiunilor care sunt supuse riscului de hazard moral, în situaţia în care reputaţia are o importanţă deosebită. Monitorizarea faptelor este în stransă legatură cu reputaţia. Astfel că, există un ciclu de viaţă în utilizarea împrumuturilor. Noii debitori se imprumută iniţial de la bănci, dar mai tarziu se orientează catre împrumuturile directe (obligaţiuni), fără utilizarea intermediarilor.

Modelul se axează în special pe reputaţia şi pe monitorizarea persoanelor care se împrumută, şi nu ia in considerare contractele pe termen lung şi reputaţia creditorului. Singurul lucru legat de timp este informaţia legată de istoria debitorului. Înregistrările la creditul debitorului, dealungul timpului în care este monitorizat de bancă, servesc la prezicerea acţiunilor viitoare ale acestuia cand nu este monitorizat. Cei care se împrumută o fac în repetate rânduri, astfel că ei ţin cont de faptul că informaţiile legate de acţiunile lor prezente vor avea efecte viitoare.

Împrumutul direct este un contract cu termeni şi condiţii, în care decizia de a acorda împrumutul depinde numai de informaţiile publice legate de debitor (incluse în istoricul acestuia).

Împrumutul bancar este un contract care foloseşte pe lângă aceste informaţii publice, şi informaţiile din acţiunile de monitorizare a debitorului, şi în funcţie de acestea se ia decizia de a credita sau nu, precum şi deciziile contractuale. Concluzia la această interpretare este că monitorizarea informaţiilor private este mai eficientă daca e delegată unui intermediar financiar, decât dacă ar fi colectată direct de catre fiecare investitor.

Astfel, efectul renumelui elimină nevoia de monitorizare atunci când valoarea profiturilor viitoare pierdute, din cauza apariţiei unor informaţii legate de neîndeplinirea datoriilor contractuale, este mare.

Debitorii cu un rating de credit mare, au un cost scăzut al capitalului, şi au nevoie să îşi menţină acest nivel, astfel că nu îşi pot permite să nu-şi îndeplinească obligaţiile. Ca urmare, aceşti debitori bine cotaţi, nu au nevoie să fie monitorizaţi.

Însă, în cazul debitorilor cu un rating scăzut, aceştia au puţine de pierdut atât în cazul în care apar informaţii negative despre ei legate de neîndeplinirea obligaţiilor, cât şi dacă sunt prinşi cu nereguli în perioadele în care sunt monitorizaţi. Astfel, monitorizarea lor nu aduce nici un beneficiu, este puţin folositoare şi nu se merită costul doar pentru acest tip de debitori slab cotaţi. În schimb monitorizarea foloseşte pentru a-i descoperi pe cei care se implică în acţiuni în interes propriu.

Modelul are urmatoare implicaţii:

1 - cererea pentru monitorizare este mai mare în perioadele cu rata de dobândă mare sau profitabilitate viitoare scăzută, pentru că debitorii bine cotaţi atunci au nevoie să fie monitorizaţi. Ca urmare, în această perioadă, împrumuturile bancare sunt mai numeroase decât cele directe, faţă de perioadele cu rată de dobândă scăzută.

2 - nevoia de monitorizare a debitorilor bine cotaţi în timpul perioadelor cu rata de dobândă mare sau profitabilitate viitoare scăzută, are ca efect creşterea calităţii medii a noilor credite

3 - perioada iniţială a reputaţiei debitorului va fi dobândită prin plata împrumuturilor la banca ce îl monitorizează, dar un istoric bun al acestor împrumuturi monitorizate îi va permite debitorului să ia împrumuturi directe de pe piaţă, fără monitorizare.

4 - monitorizarea nu îi va încuraja pe debitorii slab cotaţi. Astfel că, mulţi dintre noii debitori vor fi refuzaţi de la creditare. În schimb această monitorizare va acţiona ca un mecanism de sortare a acestora.

II. Modelul de baza al reputaţiei, fără monitorizare

Presupunem că toţi debitorii şi creditorii sunt neutri faţă de risc. Fiecare creditor va primi o alocare de input la începutul perioadei, iar debitorii nu vor avea acest input. Creditorii au acces la o tehnologie de depozitare a input-urilor pe o anumită perioadă de timp, având posibilitatea de a le transforma în bunuri de consum perisabile, iar la sfârşitul perioadei trebuie sa fie consumate, returnând R unitaţi de output constant pentru fiecare unitate de input investită la început. Deoarece debitorii trebuie să împrumute acest input de la creditori, aceştia vor urmări să obţină întotdeauna un rezultat de cel puţin R. Ca urmare ei nu vor folosi niciodată această tehnologie de depozitare.

Există 3 tipuri de proiecte, iar modul de aplicare a proiectelor disponibile pentru fiecare debitor, este informaţia privată a acestora. Proiectele sunt limitate din punct de vedere al ofertei, utilizându-se toate input-urile, ceea ce implică faptul că procesul depozitării trebuie să fie utilizat mereu, iar un debitor poate împrumuta oferind creditorilor o valoare aşteptată de cel puţin R.

Există 3 tipuri de debitori:

Tipul G: debitorii care au un proiect sigur, cu un VAN pozitiv în fiecare perioadă. Ei investesc o unitate şi primesc o valoare la sfârşitul perioadei, G ( G>R ).

Tipul B: debitorii care au proiecte cu un anumit risc. Ei investesc o unitate, iar cu probabilitatea π <1, proiectul returnează o valoare B, π *B<R, B>G, iar cu probabilitatea 1- π returnează valoarea 0.

Tipul BG: debitorii au posibilitatea să aleagă în funcţie de perioadă un anume proiect, at, unul dintre cele de mai sus. Luând at=g, alege un proiect sigur în perioada t, proiect identic cu cel de tip G.

Luând at=b, alege un proiect riscant, identic cu cel de tip B.

Populaţia debitorilor conţine o proporţie fg de debitori de tip G, o proporţie de tip B şi o proporţie de tip BG. Proporţiile sunt informaţii publice, dar tipul, modul de aplicare şi output-ul realizat sunt informaţii private, disponibile doar debitorilor.

La un moment altul decat t=1, considerăm un istoric al înregistrărilor ( Ω ), al fiecărui debitor, în funcţie de care sunt clasificaţi de către creditori. Istoricul înregistrărilor debitorilor conţine date despre rambursările datoriilor, despre neplata datoriilor şi toate veniturile realizate în trecut, în perioadele monitorizate.

Debitorii încheie contracte cu creditorii. Deoarece cash-flow-urile proiectelor nu sunt respectate şi consumul nu poate fi negativ, nici un alt contract nu poate prevala în faţa contractului de credit. Pentru a explica de ce contractele sunt obligatoriu de respectat, presupunem că există un proces de “lichidare”, condiţie pe care o introducem în contract. Practic, proiectele au o valoare 0 a “lichidării” la începutul perioadei, dar această “lichidare” distruge toate profiturile unui proiect, incluzându-le pe acelea pe care debitorul încă nu le-a plătit creditorului. Aceasta înseamnă că atât debitorul cât şi creditorul primesc o valoare 0 atunci când se manifestă procesul “lichidării”.Acest proces presupune că debitorii vor plăti valoare nominală a creditului, chiar dacă proiectele lor nu produc suficient. Astfel “lichidarea” nu oferă nici un fel de informaţie legată de rezultatul dat de proiect, dar în situaţia de echilibru, acest proces se manifestă doar când valoarea cash-flow-urilor proiectului este 0.