Monografia - Sistemul Bancar în Portugalia

Capitolul 1

Sistemul bancar portughez

Per-total, sistemul financiar al Portugaliei este solid, bine gestionat şi competitiv, cu riscuri şi vulnerabilităţi care se încadrează în limite stabilite şi este susţinut de către un puternic cadru politic. Chiar dacă este relativ mic şi concentrat, sistemul bancar portughez se poate compara cu sistemele celorlalte ţări care fac parte din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte eficienţa, profitabilitatea, calitatea activelor, iar rata de solvabilitate se apropie de nivelul celui european. În toate subsectoarele financiare şi mai ales în marile instituţii ale Portugaliei, supravegherea lor este activă, se desfăşoară profesional, beneficiind de o bună organizare.

1.1 Scurt istoric

Sistemul bancar portughez nu a avut un început tocmai promiţător, prima etapă a dezvoltării sale fiind caracterizată de numeroase crize financiare şi falimente. Prima bancă din Portugalia şi anume Banco de Lisboa se înfiinţează în 1821. Urmatoarea bancă înfiinţată a fost Banca Centrală a Portugaliei (în 19 noiembrie 1846) care a fost naţionalizată în septembrie 1974. Anul 1875 reprezintă începutul unei crize financiare. O consecinţă a acesteia a fost suspendarea activităţii băncilor din 18 august 1876. În 1885, atacurile financiare asupra Băncii Montepio Geral creează, din nou, o criză financiară temporară. În 1891, Banca Portugaliei declară ţara într-o situaţie foarte aproape de faliment, iar această situaţie financiară durează timp de 2 ani. În 1894, o serie de bănci îşi declară falimentul. În 1896, Banco de Porto se declară insolvabilă, iar 14 zile mai târziu suspendă plăţile.

În evoluţia sistemului bancar portughez putem distinge 3 faze, şi anume:

- între 1965 şi 1973 se desfăşoară procese de privatizare a băncilor;

- între 1975 şi 1984 are loc naţionalizarea băncilor;

- perioada între 1984 şi 1988 se consideră o perioadă de tranziţie.

Prima etapă este caracterizată de fuziunea şi achiziţionarea băncilor existente. 13 bănci îşi încetează activitatea şi doar una îşi pune bazele sale.

Naţionalizarea băncilor a inclus toate băncile care-şi desfaşurau activitatea în Portugalia, cu excepţia băncilor străine cu activitate pe teritoriul ţării şi a unor mici bănci de economii numite “Caixas Económicas”. Naţionalizarea sistemului bancar a adus instabilitate în sistem, odată cu revoluţia din 1974 şi a scăzut gradul de încredere a populaţiei în industria bancară. Legea 46/77 a delimitat sectorul privat de cel public.

Sistemul era foarte riguros, iar Banca Centrală nu autoriza intrarea de noi bănci. În această perioadă, existau produse bancare standard şi o serie de taxe administrative fixe. În anul 1978, Banca Centrală impune restricţii în ceea ce priveşte creditul stabilind un plafon maxim. Până în septembrie 1988, Banca Centrală a menţinut un nivel al dobânzii maxim pentru împrumuturi, iar în cazul împrumuturilor ipotecare această rată maximă a fost menţinută până în 1993. Cât priveşte depozitele, acestea au avut o rată a dobânzii scăzută până în anul 1992. Stabilirea acestor plafoane maxime/minime a constituit un instrument foarte puternic în cadrul politicilor monetare portugheze, dar a avut consecinţe considerabile pentru sistemul bancar.

Astfel, între 1978 şi 1984, depozitele au crescut în medie cu 30%, în timp ce creditele cu doar 20%. Nivelul depozitelor, mai ridicat decît al împrumuturilor, a determinat băncile să caute alternative de a-şi plasa surplusul. S-au creat astfel pieţele titlurilor de capital.

Legea 406 din 1983 permitea băncilor private să desfăşoare activităţi bancare, iar sistemul financiar portughez a putut cunoaşte procese intense de liberalizare, diversificare şi internaţionalizare. Au fost puse bazele Băncii de Comerţ şi Industrie (BCI), Băncii Internaţionale de Credit (BIC), Băncii Portugheze de Investiţii (BPI) şi Băncii Comerciale Portugheze (BCP).

Odată cu legea 23/86 şi cu intrarea în Comunitatea Europeană, colectarea depozitelor şi acordarea de credite nu s-a mai realizat sub reglementări atât de stricte. Valorile creditelor s-au dublat, băncile private au adus băncile publice într-un mediu competitiv, iar situaţia începea să fie favorabilă de partea băncilor private (vezi tabelul 1).

Bănci publice (%) Bănci private (%)

1988 1989 1990 1988 1989 1990

Bunuri 87 84 74 13 16 26

Credite 87 84 74 13 16 26

Depozite 92 89 82 8 11 18

Tabelul 1: Procentajul deţinut de băncile publice şi cele private în totalul sistemului bancar

Într-o primă etapă a privatizării (1988-1989), statul selectează o bancă de mărime medie (Banco Totta e Açores) şi două societăţi de asigurare (Aliança Seguradora şi Companhia de Seguros Tranquilidade) pentru a fi privatizate. Procesul privatizării lor a început în 1989 şi s-a finalizat abia în 1991. Cea mai mare bancă comercială a ţării, BCP, a fost şi ea supusă privatizării, iar până în decembrie 1990 s-a dezvoltat atât de mult încât a devenit liderul băncilor comerciale private cu un capital aproximativ de 6 miliarde de dolari.

În ciuda trendului de privatizare, Guvernul Portugaliei a vrut să-şi menţină o poziţie importantă în sistemul financiar chiar dacă avea controlul asupra operaţiunilor bancare prin Banca Portugaliei. Astfel, au rămas în conducerea statului două mari grupuri financiare. Primul includea Caixa Geral de Depositos (cea mai mare bancă de depozite), Banco Nacional Ultramarino (bancă comercială) şi Fidelidade (o societate de asigurări). Al doilea grup era format din: Banco de Fomento e Exterior (bancă de investiţii), Banco Borges e Irmão (bancă comercială), şi Companhia de Seguros de Créditos (Cosec). Aceste două grupuri deţineau, împreună, aproape 40 % din tranzacţiile bancare ale anului 1990.

În 1990, Banca Portugaliei a înlăturat plafonul de credite al băncilor comerciale.

În afara activităţilor tradiţionale de intermediere financiară, apar instituţii financiare de investiţii (para banking), fonduri mutuale, şi chiar servicii de consultanţă.

Conjunctura favorabilă a contribuit la privatizarea tuturor băncilor publice (cu excepţia grupului Caixa Geral de Depósitos), iar băncile publice au pierdut mult din cota de piaţă (vezi tabelul 2).