Monografia Sistemului Bancar din Croația

1. Sistemul bancar croat

1.1 Scurtă istorie a sistemului bancar croat

În anul 1990, pe teritoriul Croatiei operau 26 de bănci. În conformitate cu varianta Iugoslavă de socialism, întrerpinderile de stat erau detinute de bănci, iar când aceste întreprinderi au fost privatizate, băncile au fost transferate în proprietatea privată, ca urmare, către anul 1997 investitorii privați dețineau aproape 60% din totalul activelor sectorului bancar croat.

De-a lungul anilor 1990 numărul bancilor din sistemul bancar a crescut considerabil , fapt ce s-a datorat modului facil de acordare a licențelor , cerințelor scăzute a capitalului minim și supravegherea liberă a spațiului de lucru , ajungînd la 60 de instituții bancare către anul 1997. Nivelul global de concentrare a sistemului bancar croat ramînea la un nivel ridicat: în anul 1995, 4 din cele mai mari bănci aveau în total o cotă de piață a activelor de aproximativ 70%.

Pe parcursul anilor 90 , sistemul bancar croat s-a confruntat cu diverse probleme, printre care au fost rezervele de monedă străină care trebuia transferată la Banca Națională a Iugoslaviei După ce s-a adoptat hotărîrea de închidere a oricăror schimburi străine de rezerve după dizolvarea Iugoslaviei , Guvernul croat și-a asumăt responsabilitatea de restituire a sistemului bancar. Spre sfîrșitul anului 1991 cînd schimburile de monedă străină au fost insuficiente ,guvernul a emis obligațiuni în marcă germană pentru bănci , pentru a sprijini bunurile ca o contravaloare a depozitelor monetare străine. În același timp , pentru a ajuta bancile în privința presiunilor exercitate de lichidități , depozitele caselor de monedă strină au fost îngețate de către guver pe o perioadă de 3ani Pînă la finele anului 2004 , aceste depozite au fost restituite aproape complet. O altă problemă moștenită au fost datoriie de primit de la firmele deținute de stat Pentru a stabiliza situația , în perioada 1991-1992 guvernul a eliberat obligațiuni mari cunoscute sub denumirea de ”big bonds”, prin care întreprinderile de stat restituiau valoarea nominală a obligațiunilor scadente băncilor. Perioada de valabilitate a obligațiunilor era de 20 de ani si erau indexate la prețul de emitere (PPI), însă acestea nu au adus la rezultatele așteptate ,nu au adus băncilor lichidități noi

Ambele soluții au ajutat băncile în privința solvabilității , dar au eșuat în privința unor probleme majore , unele dintre care sunt structurile neproductive „cross-ownership” ce au fost instiționalizate de primele forme ale privatizării indirecte ale băncii , capitalul scazut a mai multor baci noi create sau faptul că multe instituții bancare au fost create de corporații non-financiare cu un singur scop, de a obține depozite ieftine, managementul necorespunzător, riscul de monitorizare al creditelor calculat imprecis ect.

Dată fiind problema celor mai mari patru bănci din tară, ratele interbancare au fost constant ridicate în prima jumătate a anilor 1990; combinate cu presupunerea că aceste patru bănci vor fi prevenite de la faliment, cele mai mari rate au condus schimburile interbancare către o afacere prosperă. Totusi, ratele schimburilor interbancare au coborât simtitor si foarte repede după ce lichidităti au fost „injectate” în 3 din cele 4 bănci ale căror bunuri si obligatii au fost sterse în 1995 – 1996 în timpul programului de reabilitare bancară (la un cost anual de 6% din PIB).

O serie de fenomene economice precum declinul ratelor interbancare însoțită cu o puternică creștere economică , rata de schimb stabilă , rata inflației scăzută au determinat ca băncile să-și extindă afacerile cu clienții non-bancari.

Dificultățile băncilor a început să apară când împrumuturile acordate nu erau plătite la momentul precizat în contract , în timp ce creșterea economică a scăzut ca urmare a cresterii sarcinii fiscale si politicilor monetare, care au fost adoptate în 1998 ca un răspuns pentru o deterioare ridicată în balanta de plăți externe. Diferiți factori externi precum criza financiară din Asia 1997, razboiul din Kosovo, criza din Rusia 1998 au amplificat dificultățile bancilor ,ca urmare în perioada anilor 1998-1999 a fost declanșată criza bancară ce a afectat 16 bănci ; 12 dentre aceste au ieșit de pe piață , 2 au făcut fuziune cu alte bănci și doar 2 au fost reabilitate. Ca rezultat numărul instituțiilor bancare a scăzut de la 60 din anul 1997 pînă la 43 de bănci în anul 2000.

Unul dintre efectele majore al crizei a fost decizia guvernului de a vinde bancile deținute de stat către investitorii străini, care însă nu au putut intra pe piața Croată datorită conflictelor militare din 1990. Doar în anul 1994 pe piața Croației a patruns prima bancă străină , celelate si-au gasit locul dupa înțelegerea de pace. În anul 1998 pe teritoriul Croației operau mai puțin de 10 banci străine , avînd doar 6,7% din totalul activelor bancare. La sfîrșitul anului 1999 și începutul anului 2000 guvernul a stopat eforturile de privatizare a instituțiilor bancare, vînzînd a doua, a treia și a patra bancă după nivelul activelor totale către investitori străini , plasînd majoritatea acțiunilor către cea mai mare bancă cu investitori străini din Londra. Acest pas cît si vânzarea băncilor investitorilor străini, au determinat cresterea considerabilă a numărului de instituții bancare străine la 24 care în anul 2001 detineau 89.3% din totalul activelor bancare. În anul 2004 ca urmare a unor fuziuni numărul acestora s-a redus la 17 , dar ponderea lor în totalul activelor sectorului bancar a crescut la 90,3%.