Monografia Sistemului Bancar din Spania

Capitolul 1 Sistemul bancar din Spania

1.1. Istoria sistemului bancar din Spania

Sistemul bancar spaniol a luat naștere o dată cu crearea primei mari bănci spaniole, numită Banca Națională San Carlos, în 1782, fiind banca oficială de stat responsabilă de administrarea datoriei publice. Primul său director a fost francezul bancher Francois Cabarrus, cunoscut în Spania ca Francisco Cabarrus.

După o serie de războaie în perioada 1793 și 1814, banca a avut datorii către stat mai mari de 300 de milioane de reali, aceasta plasând-o într-o situație severă. Realul era pe atunci moneda Spaniei, care a intrat în funcțiune începând cu secolul al XIV-lea și a circulat până la mijlocul secolul al XIX-lea.

În 1829, Ministerul de finanțe Luis Lopez Ballesteros a creat un fond de 40 de milioane de reali, în vederea căruia banca a putut să emită propriile active în Madrid și este redumită Banca San Fernando.

În 1844 au apărut și concurenți precum Banca Isabel a II-a din Madrid și Banca Barcelona care a fost fondată de Manuel Girona și a fost o bancă privată care a avut privilegiul să emită monede în Barcelona.

Rezultatul concurenței puternice care exista între Banca Isabel II și Banca din San Fernando și existența crizei financiare din 1848, a adus în pragul falimentului ambele entități, în special Banca Isabel II, care a îndemnat la fuziunea dintre cele două entități, și a dus la înființarea Bancii San Carlos. Aceasta bancă a avut puterea de a emite bancnote în Madrid și a înființat filiale în toate acele locuri unde nu era o banca de emisiune

. În 1856, s-a promulgat prima lege bancară în istoria Spaniei, numită Legea Băncilor de Emisiune din 1856, care a redenumit Banca San Fernando, cu numele de Banca Spaniei.

Printre inovațiile introduse de lege, se numără și crearea bancilor de emisiune, câte una pe piață cu puterea de a emite monedă, precum și banca comercială. Aceste reforme au determinat o creștere a numărului de băncii. Dar această expansiune puternică a fost redusă drastic din 1865.

Unul dintre principalele motive care au condus la această recesiune a fost lipsa de diversificare a bunurilor deținute de proprietățile bancare, o altă cauză sunt majoritatea investițiilor care au fost făcute prin împrumuturi pentru companiile feroviare, afacere care a dus la un deficit și la o datorie publică.

Dacă ne oprim în acest punct, această situație pare similară cu ceea ce s-a întâmplat în contextul actualei crize financiare, în care instituțiile financiare au acordat o multitudine de credite promotoare și credite ipotecare de calitate inferioară (ipoteci de gunoi).

În 1868, ministrul de Finanțe, Laureano Figuerola, declară peseta ca unitate de bază a sistemului monetar spaniol, iar primele monede au fost bătute în 1869.

Din 1874, se deschide o nouă etapă pentru sistemul bancar spaniol. Prin Decretul-Lege din 19 martie, ministrul de Finanțe, Jose Echegaray, a acordat monopolul de emisiune de bancnote pe teritoriul peninsulei și insulelor, oferind posibilitatea a multor bănci provinciale de a se permanentiza ca bănci comerciale, fără privilegiul de a emite monedă, sau de se integra în Banca Spaniei ca sucursală . Cele mai multe bănci provinciale au fuzionat, și doar cinci dintre ele s-au menținut ca bănci comerciale, care au creat un proces de dezmembrare și de reconstrucție a sistemului bancar privat.

Una dintre concesiile care au trebuit făcute a fost de a da Bancii Spaniei în schimbul obținerii de monopol în emiterea de bancnote a fost de a acorda un împrumut rambursabil de 125 milioane de pesetas.

În plus, privilegiul de a emite moneda a condus, printre altele, la faptul că Banca Spaniei a luat împrumut din Trezoreriei fără să se gândească la repercusiuni. Această practică a implicat monetizarea datoriei publice prin faptul că Banca Spaniei a dat împrumuturi statului și publicului, cu scopul de a accepta bancnotele, plătite de bancă.

Din 1830 până în 1900, sistemul spaniol financiar a atins un record de aproape 50 de bănci.

În cadrul sectorului financiar privat au fost incluse Banca din Barcelona, Bilbao și Santander ca cele mai importante bănci private din Spania, la sfârșitul secolului XIX.

De asemenea, în timpul secolului XIX, ar trebui remarcat nașterea băncilor de economii (Caja Madrid -1838 - cea mai veche Banca de Economii spaniolă), al cărui scop a fost mai mult social decât financiar, încercând să încurajeze obiceiul de a economisi în rândul claselor de jos.

Odată cu începutul secolului și dezastrul ecologic din 98 care a condus la repatrierea capitalului, sistemul spaniol financiar a renăscut odată cu apariția celor mai mari bănci din sistemul nostru: Banca Spaniol-Americană, Vizcaya, Banesto, Urquijo, Central, etc

Datorită acestei creșteri a instituțiilor financiare private, rolul Băncii Spaniei cu publicul a fost în scădere.

Mulți autori, Tortella, și mulți alții sunt de părere că, în timpul primului sfert al secolului XX s-a format sistemul bancar așa cum îl știm astăzi. Astfel, putem spune că sistemul financiar spaniol se caracteriza prin poziție dominantă ca banca mixtă (funcții comerciale bancare, pasivelor pe termen scurt și de investiții pe termen lung), structura de concentrare a entităților (cele mari șase bănci au reprezentat 50% din depozite), instituțiile financiare au avut caracteristici de societăți de holdingurilor (implicat în întreprinderi industriale), precum și, concentrarea geografică a companiilor (în Madrid și Bilbao erau situate sediile centrale a băncilor mari).

În 1921, a fost adoptată Legea de Ordonanță Bancară de Cambo Francisco care a fost prima lege care reglementa raporturile dintre Banca Spaniei şi Băncile private.

De asemenea, Banca Spaniei a devenit principalul organ al politicii guvernamentale monetare (rata dobânzii de stabilire operațiunile de refinanțare preferențiale cu alte bănci și rata de schimb valutar a pesetei) și i se atribuie funcții control și de supraveghere a băncilor private.