Monografia Sistemului Bancar Spaniol

1. SISTEMUL BANCAR SPANIOL

1.1. ISTORIC:

Economia Spaniei, la fel ca si populatia sa este a cincea economie a Uniunii Europene si în termeni absoluti se află printre cele mai mari 10 economii ale lumii. În termeni relativi, pierde câteva pozitii în favoarea unor state mult mai populate. Ținta sa de crestere economică, chiar dacă moderată, le depăseste pe cele ale vecinilor săi si asociatilor europeni. Până la sfârşitul anilor `80, sistemul bancar spaniol a fost obiectul unor modificări radicale pentru ceva timp. S-a estimat astfel că, prin 1965, cele cinci bănci private controlau peste 50% din capitalul Spaniei. Ulterior, cu cât industria a crescut mai puternic, multe dintre participările la capital ale băncilor au fost vândute către public prin intermediul burselor de valori. Cu toate acestea, băncile, au continuat să joace un rol vital în furnizarea de fonduri noi pentru industrie.

Dintre cele trei grupe principale de bănci în sistemul bancar spaniol - bănci private, băncile de economii, şi instituţiile oficiale de credit - băncile private au fost cele mai importante. În 1962 băncile private au fost împărţite în bănci comerciale şi bănci industriale. Acestea din urmă avea dreptul să investească o proporţie mai mare din resursele lor în participarea la capital decât fosta bancă, şi s-au specializat în investiţii industriale. Băncile comerciale, care au fost mai mari şi mai numeroase, au servit publicului larg, au fost principala sursă de creditare pe termen scurt pentru sectorul privat, deşi au concurat, de asemenea, pentru împrumuturile pe termen lung. Până la sfârşitul anilor 1980, distincţia între cele două tipuri de bănci şi-a pierdut mult sensul, pentru că fiecăreia i-a fost permis treptat să opereze în zona celuilalt de specializare.

Deşi în a doua jumătate a anilor 1980 Spania a avut aproximativ 100 de bănci private - din care un sfert au fost bănci industriale – domeniul bancar a fost mult timp dominat de cele şapte mari instituţii comerciale: Banco Espanol de Credito(Banca Spaniolă de Credite) sau, aşa cum a fost mult mai cunoscut, Banesto, Banco Central(Banca Centrală), Banco de Bilbao (Banca de Bilbao); Banco Popular Espanol(Banca Populară Spaniolă), Banco de Santander, Banco de Vizcaya şi Banco Hispano Americano(Banca Americano-Spaniolă). După anii 1980, aceste bănci au avut control direct sau indirect de aproximativ 80 la sută asupra resurselor bancare ale ţării. Spre sfârşitul 1970 şi începutul anilor 1980, când un număr ridicat de bănci s-au trezit în dificultăţi serioase, guvernul, pentru prima dată, a permis achiziţionarea lor de către băncile străine. Când a devenit clar că cele mai sofisticate bănci străine au început să facă rapid incursiuni în rezerverale tradiţionale ale marilor bănci spaniole, guvernul a închis uşa la influxul ulterior a acestora. Băncile străine nu au mai avut acces pe piaţa economică a Spaniei până la termenul limită în 1992 când a stabilit acord de integrare CE. La începutul anului 1988 o uniune de succes a avut loc între Banco Bilbao şi Banco de Vizcaya. Această fuziune a dus la crearea celei de-a treizeci şi doua cea mai mare instituţie financiară a Europei de Vest, Banco Bilbao Vizcaya. În 1988, fuziunea planificată de cele două mari bănci private, Banco Central şi Banesto, a căzut.

Al doilea grup major din sistemul bancar a constat în băncile de economii. Aceste bănci nu au venit sub controlul Băncii Spaniei până în 1971, după ce anterior avuseseră organismul lor oficial de reglementare: Institutul de credit pentru băncile de economii. Până acum au avut, în general, aproximativ un sfert din totalul ce a reprezentat creditele din sectorul privat. De la sfârşitul anilor 1970, băncile de economii au ridicat cota lor din totalul depozitelor naţionale de la 34% la 45% - un fapt care a fost realizat în ciuda restricţiilor severe. La mijlocul anilor 1980, aceste restricţii au fost făcute treptat mai puţin stricte.

Cea de a treia ramură a sectorului bancar spaniol era compusă din instituţiile oficiale de creditare, fiecare cu o altă sferă de influenţă. Aceste instituţii de credit au fost sub controlul Direcţiei Generale pentru Valorificarea Activelor Statului (Dirección General del Estado del Patrimonio - DGPE), şi au fost supravegheate de către Institutul Oficial de Credit (Instituto de Credito Oficial - ICO), care a primit fonduri de la de stat ce au fost apoi împrumutate instituţiilor de credit. Cea mai mare dintre acestea a fost Industrial Credit Bank (Banco de Credito industriale), care era specializată în credite general industriale. Banca Ipotecară a Spaniei (Banco Hipotecario de Espana), servea creditelor ipotecare pentru proprietăţile urbane şi rurale. Banca Agricolă de Credit (Banco de Credito Agricola), se adresa prin credite sectoarelor de agricultură şi cele înrudite cu aceasta. Organele administrative municipale şi provinciale erau deservite de Banca Locală de Credite (Banco de Credito Local).

Analiştii se aşteaptau ca liberalizarea financiară în creştere a sistemului bancar spaniol va afecta statutul şi funcţiile băncilor publice din ţară.La mijlocul anului 1988, o nouă Legislaţie a fost în curs de pregătire care a redefinit rolul băncilor deţinute de stat prin conversia acestora în filiale ale ICO şi forţându-le să se finanţeze la preţul pieţei. Pentru a le ajuta să se adapteze la aceste noi circumstanţe, li s-a oferit o perioadă de adaptare treptată,timp în care acestea ar putea continua să depindă de finanţarea de la Ministerul Economiei, Finanţelor, şi Comerţului.