Mutații în Sistemul Bancar Românesc în Perioada de Tranziție

REZUMAT INTRODUCTIV

Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia caracterul centralizat al acestuia, Banca Naţională cumulând majoritatea funcţiilor şi operaţiunilor bancare. De asemenea exista un număr de bănci specializate care îşi desfăşurau activitatea în domeniul comerţului exterior (Banca Română de Comerţ Exterior), al finanţării pe termen lung a economiei (Banca de Investiţii) şi în cel al agriculturii şi industriei alimentare (Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară).

Reforma sistemului bancar a început la sfârşitul anului 1990, prin adoptarea unui sistem bancar pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale.

În aprilie 1991 au fost adoptate de parlament Legea privind activitatea bancară ( Legea nr.33/1991 ) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României ( Legea nr.34/1991) cu scopul declarat de a crea un sistem bancar modern.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contrbui la stabilitatea preţurilor. În vederea realizării acestui obiectiv, Banca Naţională a României îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de emisiune şi creditare, funcţia de dirijare a politicii monetare, funcţia de centru valutar, funcţia de bancă a băncilor şi funcţia de bancă a statului.

O componentă importantă a reformei sectorului bancar în ţările de tranziţie o reprezintă privatizarea. Ea este definită ca un transfer al acţiunilor băncilor cu capital de stat către investitorii privaţi autohtoni sau străini. Primele două bănci privatizate au fost Banca Română de Dezvoltare şi Bancpost în decursul anului 1999. Alte privatizări importante în domeniul bancar au fost: Bănca Agricola în 2001 şi a Banca Comercială Română în 2006.

Evoluţia sistemului bancar românesc după anul 1989 nu a fost lipsită de convulsii şi incertitudini, care au determinat ieşirea din sistem a unor structuri bancare sub forma falimentului cum ar fi : Banca Albina, Bankoop si Credit Bank.

CAP 1 SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1. Rolul şi importanţa sistemului bancar în România

Conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate atât din ţară, cât şi din străinătate ( E.G. Corriga- “Are Banks Special”, Federal Reserve Bank, Annual Report, 1982), rolul băncilor este , dacă nu unic, cel puţin special, în comparaţie cu alţi agenţi economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând, în ultima instanţă, structura necesară funcţionării economiei de piaţă.

Băncile, datorită “calităţii lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică” , reprezintă astfel o categorie aparte de instituţii financiare, care asigură lichiditate şi servicii de plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită disciplină financiară asupra debitorilor. Procesul de intermediere bancară influenţează în mod decisiv dezvoltarea economică a unei ţări prin faptul că băncile mobilizează o resursă deficitară - capitalul- şi o alocă imparţial pe baza unei analize riguroase de credit către cele mai sigure şi eficiente investiţii. În plus, băncile asigură disciplina financiară în cadrul unei economii, întrucât ele trebuie să asigure că îşi vor recupera investiţia.

Încrederea este un element esenţial în derularea acestui proces de intermediere. Băncile oferă deponenţilor garanţii asiguratorii că îşi pot retrage fondurile oricând doresc şi le plasează spre fructificare pe cele de care aceştia nu au nevoie imediată. Pentru fundamentarea încrederii băncile trebuie să adopte un comportament prudenţial şi maximă rigoare în luarea deciziei de plasare a fondurilor (îndeosebi în distribuirea de credite) să-şi deruleze afacerile într-o manieră care să nu submineze încrederea deponenţilor.

În acest proces de intermediere, băncile îndeplinesc două importante funcţii, care le conferă o poziţie privilegiată şi prin care se diferenţiază de celelalte instituţii financiare şi anume:

- Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale clienţilor şi plasarea acestora spre fructificare, în principal, prin acordarea de credite pe diferite termene. În general, termenele de utilizare a resurselor sunt superioare celor de constituire a lor. Datorită acestui decalaj, o bancă se poate confrunta cu două situaţii delicate: prima, de a nu putea să-şi onoreze angajamentele pe termen scurt; a doua, de a avea resurse ale căror disponibilităţi să ajungă la scadenţă, în timp ce utilizările ( plasamentele) rămân cu termen neschimbat.

- Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor, care să susţină creşterea economica, prin efectuarea de viramente şi de plăţi în numerar.

Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.

Cele mai multe dintre aceste instituţii financiar-monetar-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. Odată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse , servicii şi facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.