Particularități ale creditelor

CAPITOLUL 1: ASPECTE PRIVIND FUNCTIONAREA, ORGANIZAREA SI ACTIVITATEA FMI INTR-O PERSPECTIVA ISTORICA

1.1. Scurt istoric al Fondului Monetar Internaţional

Raţiunea obiectivă a apariţiei FMI îşi are originea în necesitatea existenţei unei instituţii cu putere de acţiune la nivel mondial, care, prin competenţele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar ţărilor care se confruntă cu deficite ale balanţelor de plăţi. Se crea, astfel, cadrul instituţional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale şi regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internaţională, care în anii ’30 a provocat imensele costuri şi tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare şi comerciale profunde, respectiv frecvenţele devalorizării competitive ale monedelor naţionale, practicate de mai multe ţări cu pondere în comerţul internaţional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecţioniste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naţionale.

Ca rezultat al acestor acţiuni haotice şi contradictorii, între anii 1929 şi 1932 valoarea comerţului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbuşirea producţiei şi creşterea fără precedent a şomajului în cvasitotalitatea ţărilor lumii.

Deşi în cadrul mai multor conferinţe internaţionale s-a convenit reinstaurarea ordinii monetare şi relansarea economică, toate aceste încercări au eşuat din cauza lipsei de cooperare dintre ţări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaţionismului.

Începând din 1941, doi gânditori originali, John Maynard Keynes - reputat economist, aflat la cotele cele mai înalte ale prestigiului său în Marea Britanie – şi Harry Dexter White – un alt funcţionar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii – au conceput aproape simultan planuri pentru instituirea unui nou sistem monetar internaţional. Prin aceste lucrări se urmărea atingerea a două obiective principale, respectiv stabilizarea ratelor de schimb şi lansarea comerţului liber, ca premise ale reluării creşterii economice şi ocupării la nivel ridicat a forţei de muncă în toate ţările lumii.

Locul unor acorduri temporare, adoptate la diferite conferinţe ad-hoc, cu participarea ţărilor cele mai importante, se impunea a fi luat de o instituţie internaţională cu caracter permanent, care să supravegheze funcţionarea sistemului monetar. Această instituţie a fost proiectată cu scopul acordării de asistenţă financiară ţărilor cu deficite ale contului curent al balanţei de plăţi, urmând ca statele în cauză, prin aplicarea unor programe de reformă economică, să obţină echilibrarea balanţei lor de plăţi. Se eliminau astfel condiţiile ca ţările care se confruntau cu deficite ale sectorului extern să apeleze la măsuri protecţioniste sau la devalorizări competitive pentru refacerea echilibrului balanţei de plăţi, ambele practici conducând la izolaţionism, reducerea comerţului şi producţiei mondiale, a numărului locurilor de muncă, respectiv, premisele unei crize economice generalizate.

Deşi concepute în mod separat, planurile Keynes şi White conţin abordări identice în ceea ce priveşte obiectivele esenţiale ale reformării sistemului monetar internaţional: stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilităţii libere a monedei, stimularea dezvoltării comerţului mondial şi acordarea de asistenţă financiară ţărilor cu deficite ale balanţei de plăţi.

Deosebirile de concepţie au apărut în două dintre punctele esenţiale ale celor două planuri, care reprezentau, totodată, soluţiile-pârghie pentru realizarea obiectivelor evocate mai sus, respectiv: asistenţa financiară şi ajustarea economică.

„Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să aibă cu băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală şi băncile sale subordonate.” John Maynard KEYNES, Traité sur monnaie.

• Planul Keynes. Planul lui Keynes, a cărui primă versiune apare în septembrie 1941, se bazează în acelaşi timp pe elemente de raţionalitate economică, ca şi pe o apărarea a intereselor naţionale, cum ar fi planul american. La sfârşitul războiului, economia Regatului Unit se află într-o situaţie critică, neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur şi îndatorarea externă contractată faţă de Statele Unite. Planul lui Keynes pune în evidenţă un mecanism destinat să ajute Marea Britanie şi celelalte ţări europene aflate în dificultate în această perioadă. El reia ideea înfiinţării unei Bănci supranaţionale, idee avansată încă din 1930. Acest organism, pe care Keynes îl numeşte „Camera internaţională de compensaţie”, va fi însărcinat să efectueze o compensaţie multilaterală între băncile centrale şi să acorde credite ţărilor în dificultate. Keynes prevede ca toate plăţile să fie făcute într-o nouă monedă, cu acoperirea în aur, pe care o denumeşte „bancor”. El recomandă ca avuţiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur şi asta pentru a obliga ţările excedentare să-şi reducă surplusurile. De exemplu, în ipoteza unui deficit al balanţei de plăţi al Marii Britanii faţă de S.U.A., Banca Angliei ar putea obţine un credit din partea Camerei internaţionale de compensaţie (în limita cotei-părţi ce-i revine), în timp ce Rezerva federală americană ar acumula surplusurile în bancori. Pentru a evita acumularea unor surplusuri importante inutilizabile, guvernul american ar avea interesul, în acest caz, să-şi mărească importurile din Marea Britanie şi să plătească aceste mărfuri în bancori. Este vorba, deci, de un mecanism care privilegiază ţările ale căror balanţe de plăţi sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, şi care ar face ca efortul de ajustare să apese asupra ţărilor a căror situaţie este excedentară, cum ar fi Statele Unite.