Piețe Financiare

Tema I - Pieţe financiare

Importanţa economică a pieţelor financiare

În limbajul de zi cu zi, ea poate fi rezumată în două fraze binecunoscute:

- “timpul înseamnă bani”;

- “cine nu riscă nu câştigă”.

În limbaj de specialitate, expresiile de mai sus se traduc prin:

- valoarea în timp a banilor;

- raportul risc/beneficiu.

Importanţa pieţelor financiare poate fi înţeleasă analizând raportul dintre piaţa financiară şi economia reală. Acest raport poate fi explicat cu ajutorul modelului fluxului circular, care redă circuitul fluxurilor materiale şi băneşti dintr-o economie, pe baza relaţiilor ce au loc – prin intermediul mecanismelor de piaţă – între întreprinderi (sau firme) şi gospodării (persoane individuale).

Modelul fluxului circular poate fi dezvoltat în 2 variante:

a. Circuit simplu (cu 2 participanţi, gospodării şi firme);

b. Circuit complet (la cei de sus se adaugă: guvernul, comerţul exterior şi intermediarii financiari.

Modelul fluxului circular redă două categorii de fluxuri care acţionează concomitent:

Circuitul material (al resurselor şi rezultatelor producţiei – 2,4,5,7)

1. Gospodăriile sunt:

- purtătorii ofertei pe piaţa factorilor de producţie;

- în posesia gospodăriilor se află resursele (factorii de producţie), care sunt transferate către cei care le utlizează (firmele);

- purtătorii cererii pe piaţa bunurilor şi serviciilor;

- bunurile şi serviciile parcurg drumul invers: de la firmele producătoare la gospodării;

2. Firmele sunt:

- purtătorii cererii pe piaţa factorilor;

- purtătorii ofertei pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Circuitul financiar (al banilor – 1,3,6,8)

- venitul obţinut de gospodării prin valorificarea resurselor este cheltuit pentru procurarea de bunuri şi servicii de la firme;

- firmele, în calitate de agenţi economici, utilizează venitul realizat din vânzări pentru a plăti gospodăriilor resursele livrate, astfel:

- salariul este utilizat pentru plata muncii,

- renta recompensează serviciile pământului;

- rata profitului plăteşte serviciile capitalului.

Rolul intermediarilor financiari

În categoria intermediarilor financiari se includ:

- bănci comerciale;

- instituţii financiare non-bancare de tipul:

- caselor de asigurări,

- fondurilor de pensii,

- fondurilor mutuale etc.

Intermediarii financiari acţionează pe pieţele financiare. Acestea:

- reunesc cererea şi oferta de resurse financiare;

- asigură dirijarea permanentă a fluxurilor de fonduri, de la cei care le deţin, numiţi generic investitori către cei care le solicită (companii industriale, agricole, comerciale, de transport etc.)

Importanţa economică a intermediarilor financiari

În ce măsură prezenţa intermediarilor de acest fel pe piaţa financiară este justificată-

Dacă nu ar exista intermediarii financiari:

- costurile de tranzacţie şi de informare ale posesorilor şi utilizatorilor de fonduri pentru a se găsi unii pe alţii şi a încheia tranzacţii ar fi imense. (Dacă persoanele individuale care dispun de sume de bani n-ar avea posibilitatea să-i depună în bănci sau să cumpere serviciile instituţiilor nonbancare şi ar fi nevoite să-şi caute singure plasamente, eforturile, măsurate în timp şi bani pentru a găsi aceste plasamente ar fi atât de mari încât ele cu siguranţă ar renunţa s-o facă.) Intermediarii financiari dispun de mijloacele necesare pentru a reduce costurile de tranzacţie şi de informare până la nivelul la care tranzacţiile financiare devin profitabile pentru toate trei părţile: depunători, depozitari, utilizatori.

- hazardul moral ar afecta într-o măsură mult prea mare tranzacţiile; datorită asimetriei informaţionale dintre investitori şi utilizatorii de fonduri, aceştia din urmă ar putea iniţia operaţiuni cu risc ridicat, punându-i pe primii în situaţia de a nu-şi putea recupera banii; intermediarii financiari dispun de un aparat funcţional bine organizat, care le permite:

- Să se informeze asupra clienţilor;

- să asigure supravegherea acestora (inclusiv urmărirea lor legală dacă este cazul).

Echilibrul macroeconomic

a. Echilibrul intern

- se realizează atunci când oferta agregată (OA) egalează cererea agregată (CA);

- oferta agregată (producţia totală) trebuie să fie egală cu venitul total (V), care reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea producţiei agregate;

- cererea agregată măsoară cât solicită consumatorii din oferta agregată. Conform teoriei Keynes-iste, CA se divide astfel pe categorii de consumatori:

- consum privat (C);

- investiţii planificate de firme şi gospodării (I);

- cheltuieli guvernamentale (G);

- exporturi nete (X-M).