Plasamente pe piața de capital SIF Moldova

Capitolul 1: Cauzele crizei financiare actuale

La începutul anului 2007, piaţa imobiliară americană dădea primele semne de slăbiciune. După un maxim istoric atins în 2006 si o crestere continuă timp de un deceniu, preţurile locuinţelor au intrat în declin pe tot cuprinsul Statelor Unite. Ca urmare, americanii de rând – atraşi anterior de ipotecile cu dobândă iniţială redusă şi convinşi că trendul ascendent al preţurilor le va garanta pe viitor o investiţie profitabilă - au început să intre în incapacitate de plată, odată cu majorarea dobânzilor de referinţă.

Din acest moment, căderea pieţei imobiliare s-a accelerat, intrând într-o spirală care şi-a alimentat singură miscarea descendentă. Curând, s-a descoperit că multe dintre creditele ipotecare acordate de bănci - asa-numitele credite „subprime“ - nu ţineau seama de riscul real asumat, fiind acordate fără nicio garanţie unor persoane cu venituri insuficiente, fără a se face în prealabil o verificare adecvată a bonităţii acestora. Si astfel, la sfârsitul anului trecut, a devenit evident că problemele din sectorul imobiliar american sunt extrem de grave, având chiar potenţialul de a arunca economia SUA în recesiune. Sectorul financiar (si în special băncile de investiţii, fondurile speculative sau companiile de reasigurare) a fost prima victimă a spargerii bulei locuinţelor deoarece, prin intermediul pieţei ipotecare secundare, creditele oferite de băncile locale au fost transformate în pachete de obligaţiuni garantate de corporaţiile ipotecare ale guvernului SUA (Fannie Mae, Freddie Mac, Ginnie Mae etc.) si apoi vândute pe Wall Street. Cum preţul locuinţelor continua să scadă, iar rata de insolvabilitate a ipotecilor să crească, valoarea de lichidare a deţinătorilor instituţionali de obligaţiuni garantate de credite ipotecare s-a diminuat, în timp ce valoarea pasivelor acestora a rămas constantă sau a crescut. În acelasi timp, nivelul de îndatorare al deţinătorilor de astfel de titluri era deja extrem de ridicat, iar rezervele de capital - minime. În efortul lor de a rămâne solvabile, băncile expuse au apelat la împrumuturi pe piaţa financiară pentru a-si acoperi pierderile. Acest fapt a provocat o presiune de crestere a dobânzilor care - împreună cu incertitudinea legată de soliditatea instituţiilor ce deţineau un volum mare de obligaţiuni ipotecare - a generat, în cele din urmă, o criză de lichiditate pe piaţă.

Desi criticii de stânga acuză acum instituţiile financiare că au provocat criza inventând instrumente mult prea complexe, Federal Reserve s-a dovedit a fi la fel de „inovativă“ în măsurile luate cu scopul de a infuza mai mulţi bani pe piaţă si a salva de insolvabilitate instituţiile financiare expuse.

Într-un surprinzător episod de ecumenism economic, o serie de reputaţi economisti ce acoperă tot spectrul ideologic, de la Jeffrey Sachs si Anna Schwartz, până la Dean Baker si Robert Murphy, sunt de părere că rădăcinile crizei financiare din prezent trebuie căutate în politica monetară a Federal Reserve după 2001, ca răspuns la criza din sectorul IT de la sfârsitul anilor ’90 si la temerile recesioniste suscitate de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. În opinia acestora, scăderea drastică a dobânzii de politică monetară (federal funds rate) de la 3,5% în august 2001 la 1% în iunie 2003 si menţinerea ei la acest nivel timp de un an este principala cauză care a dus la avântul creditului imobiliar, la finanţarea debitorilor cu grad înalt de risc (subprime) si, în cele din urmă, la criza financiară din prezent. Creditul suplimentar generat de intervenţia Fed pe piaţa interbancară a fost canalizat preponderent către achiziţia si construcţia de locuinţe noi. Având mai mulţi bani la dispoziţie, băncile au relaxat condiţiile de creditare si au inventat o serie de noi instrumente financiare care au facilitat cresterea ofertei de credit ipotecar. Cererea din ce în ce mai mare de case a avut ca efect o majorare semnificativă a preţurilor în sectorul imobiliar. Acest lucru nu a făcut decât să consolideze avântul creditului ipotecar, băncile si instituţiile de credit simţindu-se asigurate că, în cazul în care debitorii nu-si vor putea plăti ipotecile, trendul ascendent al preţurilor imobiliare le va permite să-si recupereze investiţia si chiar să scoată profit ca urmare a vânzării caselor ipotecate. Numai că, la sfârsitul anului 2006, preţurile caselor au început să scadă, în timp ce numărul de debitori care nu si-au mai putut plăti ipotecile a crescut, în paralel cu majorarea dobânzii-cheie a Fed. A urmat o criză de lichiditate care s-a transmis mai apoi ca o reacţie în lanţ în tot sectorul financiar. Aceasta este, pe scurt, geneza crizei financiare din prezent. Ea concordă de altfel cu o simulare realizată de John Taylor la sfârsitul anului 2007 (si prezentată în cadrul unei conferinţe a filialei Fed din Kansas City), care arată că dobânda de politică monetară a Fed a deviat semnificativ si a fost ţinută prea mult timp sub nivelul cerut de un ritm stabil de crestere economică. Ideea că actuala criză îsi are originea în politica monetară laxă dusă de Fed după 2001, în timpul mandatului lui Alan Greenspan, pare să întrunească în momentul de faţă un consens în rândul analistilor ce se întinde dincolo de scolile de gândire si convingerile ideologice.

Un prim pas in vederea remedierii crizei a fost făcut atunci când, pentru prima dată în istoria sa, Fed a acceptat în cadrul operaţiunilor sale open market alte titluri decât obligaţiunile emise de Trezoreria SUA. De asemenea, Fed a a oferit băncilor în dificultate credite „lombard“, garantate de aceleasi obligaţiuni ipotecare „toxice“. Însă adevărata bombă a fost aruncată de Ben Bernanke, presedintele Fed, în momentul în care a inventat o serie de noi si originale mecanisme de pompare a creditului pe piaţă, menite să steargă rusinea cu care se confruntau companiile care ajunseseră să se împrumute în mod direct de la masina de făcut bani a băncii centrale. Este vorba de Term Auction Facility (TAF), Term Security Lending Facility (TSLF) si Primary Dealer Lending Facility (PDLF).

Aceste noi instrumente de politică monetară - structurate sub forma unor licitaţii sau a unor linii speciale de credit pentru instituţii financiare - aveau scopul de a injecta „chirurgical“ lichiditate pe piaţă, pentru a preveni un efect de domino în sectorul financiar. Dar, în ciuda intervenţiilor febrile ale Fed, efectul de domino s-a produs. Rând pe rând, bănci considerate odinioară de neclinit au intrat în faliment de o parte si de alta a Atlanticului, fiind prompt naţionalizate, mai mult sau mai puţin oficial, în cel mai pur stil socialist, de aceleasi guverne care au creat condiţiile haosului din prezent si ale degringoladei economice din viitor.