Politica monetară a BNR și controlul bancar prudențial

I.1. Rolul si functiile B.N.R.

A. Istoricul B.N.R.

Banca Naţională a României a luat fiinţă în anul 1880 ca instituţie de credit ce deţinea în exclusivitate privilegiul de a emite moneda naţională, leul. De-a lungul timpului, BNR s-a bucurat neîntrerupt de acest drept, chiar dacă rolul său în economia naţională, regimul proprietăţii şi dimensiunile sale instituţionale au cunoscut importante modificări.

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice naţionale "prin noi înşine". De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârşitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi contra şi 14 abţineri în Camera Deputaţilor. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtăşită de elita politică şi economică românească cu privire la necesitatea înfiinţării Băncii Naţionale a României. Promulgată de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în "Monitorul oficial", nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (24.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în fiecare reşedinţă de judeţ (măsură menită să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi efectuarea serviciului de trezorerie), Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege; plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti; efectuarea fără nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat. De asemenea, Legea prevedea pentru operaţiunile de scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin. În prima etapă, pentru constituirea şi funcţionarea BNR, erau suficiente subscrierea şi depunerea efectivă a 9.600 de acţiuni, reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea capitalului stabilit iniţial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.

Pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând, a statului, la Adunarea generală participau acţionarii care deţineau un număr minim de patru acţiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot. Indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca mandatar. Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.

Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinaţi cu administrarea băncii şi patru cenzori pentru supravegherea operaţiunilor. Guvernatorul, doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern. Directorii şi cenzorii numiţi de guvern nu puteau să fie funcţionari publici sau să aparţină corpurilor legiuitoare. În caz de absenţă a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an, viceguvernator. Activităţile curente erau conduse de Consiliul de administraţie, compus din guvernator şi cei şase directori. Consiliul de administraţie şi Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea Comitetul de scont. Operaţiunile băncii, în special emisiunea biletelor şi scontul, erau supravegheate de un comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate şedinţele consiliilor şi ale comitetelor din bancă şi să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor şi regulamentelor acesteia sau intereselor statului.

Prima Adunare generală a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi au fost aleşi primii directori (Theodor Ştefănescu, Theodor Mehedinţeanu, Emil Costinescu şi Dinu Bilcescu) şi primii cenzori (Ştefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Manoah şi Constantin Angelescu). La 24 iulie 1880, în prima şedinţă a Consiliului general au fost prezentaţi directorii (I. Antoniu şi Gogu C. Cantacuzino) şi cenzorii (Eugen Alcaz, Petre Stoicescu şi Al. Băicoianu) numiţi de guvern.În vara şi toamna anului 1880, conducerea băncii a fost preocupată de problemele, nu puţine şi nu uşor de rezolvat, presupuse de organizarea activităţii sale propriu-zise. Mai întâi, aceea a sediului. La început, Banca a funcţionat în clădirea Senatului, de pe Bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. La 24 iulie 1880, Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colţei nr. 21, unde exista spaţiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor.

La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conţinea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).