Politici și Tehnici Bancare - Recenzie

Capitolul 1

BANCA CENTRALA

1.1. CREAREA BĂNCILOR CENTRALE

În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie –

de manager economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe

responsabilităţi legate de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de

cursuri valutare flexibile. Banca centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi

aplicarea măsurilor de politică monetară a statului, păstrarea rezervelor valutare ale

ţării, realizând, în acelaşi timp, supravegherea băncilor din sistem, refinanţarea

acestora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor statului.

Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668),

Banca Angliei creându-se 30 de ani mai târziu (1694). Banca Naţională a României

a fost înfiinţată în anul 1880.

Crearea băncilor centrale a impus însă nenumărate probleme legate de:

• forma de proprietate asupra capitalului băncii;

• gradul de independenţă vis-a-vis de autorităţile politice;

1.1.1 BANCILE CENTRALE SI FORMA DE PROPRIETATE ASUPRA CAPITALULUI

Dacă avem în vedere forma de proprietate, la prima vedere se poate spune că orice bancă centrală trebuie să fie proprietatea statului. Cu toate acestea, există şi excepţii de la regulă, în prezent existând numeroase bănci centrale care se află în proprietate mixtă (a statului şi a sectorului privat) sau în proporţie de 100% în proprietate privată.

În condiţiile existenţei acţionariatului privat, banca centrală trebuie să distribuie dividendele aferente acestora (de cel mult 12% din profitul net) înainte de a vărsa restul profitului (minus fondul de rezervă) la bugetul statului. Cu toate acestea, există un puternic argument împotriva acţionariatului privat la nivelul băncilor centrale, argument ce rezultă tocmai din rolul jucat de banca centrală în economia respectivă: instituţie implicată în corectarea disfuncţionalităţilor macroeconomice, acestea reprezentând, de cele mai multe ori, acţiuni contraciclice (opuse intereselor acţionarilor de maximizare a profiturilor).

Exemple de bănci în funcţie de forma de proprietate asupra capitalului:

Bănci cu capital mixt:

• Banca Austriei (statul deţine 50% din capitalul băncii);

• Banca Greciei (statul deţine 10% din capital);

• Banca Turciei (statul deţine 25% din capital);

Bănci cu capital privat:

• Banca Italiei (care, conform statutului acesteia, este inclusă în cadrul companiilor publice şi trebuie deţinută numai de astfel de companii);

• Banca Elveţiei (63% proprietatea mixtă a cantoanelor, restul proprietate privată);

• FED (proprietatea băncilor din sistemul bancar american);

Bănci cu capital de stat:

• Majoritatea băncilor centrale sunt bănci cu capital de stat.

1.1.2 BĂNCILE CENTRALE ŞI INDEPENDENŢA ACESTORA

Problema gradului de independenţă al băncii centrale apare ca urmare a implicării structurilor politice în administrarea economiei naţionale. Acest aspect se impune tocmai pentru a se realiza o separare a politicului de deciziile monetare. Această abordare evidenţiază două aspecte de manifestare a independenţei băncii centrale:

• independenţa relativă (activitatea băncii centrale fiind subordonată autorităţii executive);

• independenţa absolută ( în sensul că activitatea băncii centrale este coordonată de

autoritatea legislativă, dar politica monetară este realizată în cadrul amplu al politicii macroeconomice a statului).

În România, potrivit legii 312/28 iunie 2004 privind Statutul BNR, “obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor” (conform acestui articol se încadrează în grupa a doua de independenţă).

În aceeaşi lege se precizează că: “Principalele atribuţii ale BNR sunt:

• elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de schimb;

• autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

• emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

• stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

• administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”.

Având în vedere independenţa totală a băncii centrale, se desprind atât argumente, dar şi

contraargumente. Printre argumentele favorabile independenţei se află:

• necesitatea independenţei totale a politicii monetare faţă de procesul politic, politica monetară vizând evoluţia ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt specifice fiecărei legislaturi;

• imposibilitatea atribuirii acestei responsabilităţi unui departament al guvernului, autoritatea monetară având o structură mult mai complexă decât cea a executivului;

• asigurarea imparţialităţii legate de relevanţa datelor, caz care nu ar putea fi asigurat în cazul angajării politice.

În ceea ce priveşte aprecierea independenţei unei bănci centrale, aceasta este corelată cu rata inflaţiei.

În ultimii ani, s-au adus nenumarate argumente potrivit cărora există o puternică legătură între gradul de independenţă al băncilor centrale şi nivelul redus al ratei inflaţiei.

Argumente pro

• sistemele politice democratice sunt inflaţioniste, deoarece nu ţin cont, în

totalitate, de costurile pe termen lung ale politicilor expansioniste adoptate,

toate acestea deoarece:

o politicienii au în vedere maximizarea voturilor;

o electoratul consideră că politicile expansioniste conduc la reducerea şomajului;

o pe termen lung, legatura inflaţie – şomaj nu mai este validată.

• existenţa unei conduceri independente a băncilor centrale conduce la o creştere a credibilităţii acestora, permiţând, astfel, o reducere a ratei inflaţiei;

• rezultatele empirice ale analizelor realizate la nivel internaţional vin să evidenţieze legătura ce se stabileşte între gradul de independenţă al băncii centrale şi o rată scăzută a inflaţiei.