Proiect sisteme și operațiuni bancare

1.1 . Definirea bancii si a sistemului bancar

Conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 58/1998 astfel cum a fost modificata, prin banca se intelege persoana juridica autorizata sa desfasoare, in principal, activitati de atragere de depozite si de acordare de credite in nume si in cont propriu.

O alta definitie, in opinia profesorului Costin C. Kiritescu , este aceea conform careia banca este o institutie finaciara si de credit, de stat sau particulara, ale carei functii principale sunt: (1) atragerea mijloacelor banesti temporar disponibile ale clientilor in conturile deschise acestora; (2) acordarea de credite pe diiferite termene; (3) efectuarea de viramente intre conturile clientilor si de transferuri in conturile deschise la alte banci; (4) emiterea de instrumente de credit si efectuarea de tranzactii cu asemenea instrumente; (5) vanzarea-cumpararea de valuta si alte operatiuni valutare. Spre deosebire, sistemul bancar reprezinta ansamblul operatiilor si tranzactiilor active si pasive efectuate de aparatul bancar. Aparatul bancar este definit ca fiind ansamblul diverselor categorii de banci cu capital autohton sau privat, precum si combinatii mixte ale acestora, ce isi desfasoara activitatea pe teritoriul unei tari. Astfel, se poate desprinde concluzia ca, in timp ce aparatul bancar reprezinta modul de organizare a bancilor, sistemul bancar se refera la operatiunile realizate de aceste banci.

Totodata, sistemul bancar dintr-o tara poate fi definit ca tottalitatea bancilor, de toate tipurile, organizate in cadrul de reglementare si supraveghere a unei banci centrale.

1.2. Evolutia sistemului bancar pe plan international

Momentul aparitiei bancilor nu poate fi precizat cu exactitate, acestea avand un trecut foarte indepartat. Unele teorii leaga momentul aparitiei bancilor de cel al aparitiei monedei; o alta teorie este aceea ca bancile au aparut in momentul concentrarii disponibilitatilor banesti urmate de imprumutarea acestora diferitelor persoane; mai exista si opinia conform careia bancile au aparut in perioada in care titularul de cont a avut posibilitatea sa efectueze plati printr-un ordin dat bancii sale de a transfera suma din contul sau in cel al beneficiarului. Cert este ca, in momentul inventarii scrisului, unele operatiuni cu caracter bancar, precum creditul sau depozitarea de valori in incintele templelor, erau deja generalizate si faceau parte din viata economica a oraselor-state situate de-a lungul fluviilor Tigru si Eufrat. De asemenea, Codul lui Hammurabi, datand din secolul al XVIII-lea a.Chr., contine o serie de reglementari ce prevedeau depozitul sau imprumutul.

Mai tarziu, egiptenii, asirienii, fenicienii, evreii, grecii si romanii se ocupau, pe langa comert, si cu schimbul de monede si metale pretioase.Astfel, apareau primii bancheri din Antichitate. La greci acestia erau numiti trapezisti, denumire provenita din cuvantul trapeza, adica masa la care isi dasfasurau activitatea zarafii. Este de remarcat ca, incepand cu secolul al IV-lea a.Chr., pe langa bancile private isi fac aparitia si bancile publice. Ratiunea infiintarii acestora era, pe de o parte, una economica, urmarindu-se combaterea cametei, iar pe de alta parte una politica, cetatile-state grecesti incercand in acest mod sa se sustraga hegemoniei impuse de Atena prin Liga de la Delos. In afara operatiunilor de atragere a depozitelor si de acordare a creditelor, bancile publice aveau si dreptul de a bate moneda, precum si sarcina de colectare a impozitelor.

In Roma antica au aparut, dupa modelul grecesc, bancheri privati ( argentari ) si banci publice (mensae), raspandite pe cuprinsul imperiului,dar care aveau un birou central la Roma.

Sub influenta religiei crestine, Conciliulde la Niceea (325 p.Chr.) a interzis clericilor sa acorde credite cu dobanda. Aceasta masura nu va impiedica manastirile sa indeplineasca rolul de banci, care vor folosi mai multe subterfugii pentru a eluda aceste dispozitii.

In Bizant, bancile au cunoscut o prosperitate continua, datorata in mare parte statutului de putere comerciala suprema de care se bucura imperiul. La jumatatea secolului al VI-lea, Justinian a codificat in Digestele sale si reglementarile romane in domeniul bancar, stabilind, printre altele, nivelul dobanzii la 6% anual, aceasta putand urca, in cazul imprumuturilor maritime pana la 12%, iar in cazul imprumuturilor acordate bisericilor dobanda neputand depasi pragul de 3%.

In Occident, la sfarsitul secolului VIII-lea, Carol cel Mare a extins prevederile Conciliului de la Niceea si asupra laiciilor, practicarea dobanzii fiind intrezisa si in secolele urmatoare, prin Conciliile de la Latran (1179) si Viena (1311).