Rezerva Minimă Obligatorie și Rolul ei în Activitatea Bancară

CAP.1. REZERVA MINIMĂ OBLIGATORIE. ASPECTE GENERALE

1.1. Principalele caracteristici ale rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii au fost instituite pentru a asigura lichiditatea minimă în sistemul bancar, şi constă în obligaţia băncilor, care colectează depozite, de a consemna, în conturile lor deschise la banca centrală, sume stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mecanism stabilindu-se atât un scop monetar precum şi unul prudenţial.

Printr-o asemenea operaţiune are loc, de fapt, un transfer de resurse de la băncile de depozit la banca de emisiune, băncile dispunând astfel de o lichiditate minimă asigurată, rezervele minime obligatorii îndeplinind o funcţie importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare şi de credit.

Scopul monetar constă în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, iar scopul prudenţial se manifestă prin siguranţa pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente, pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

Într-o altă accepţiune rezervele minime obligatorii, constituite din grija de a asigura lichiditatea minimală, constau în obligaţia băncii care primeşte depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă prin aplicarea unor cote procentuale asupra depozitelor şi sumelor asimilate.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în vremuri „de panică”, perioadele în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplină atâta timp cât totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel se poate aprecia că obiectivul prudenţial, urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanţă în favoarea celui de politică monetară.

Politica normelor rezervelor obligatorii îmbracă mai multe forme:

- norma rezervelor de casă, care constă în obligativitatea menţinerii unui anumit procent al rezervelor de casă;

- norma lichidităţii, care vizează respectarea unui raport corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la banca centrală, titluri comerciale şi de stat pe termen scurt deţinute de către bănci, pe de o parte, şi depozite bancare, pe de altă parte;

- coeficientul de trezorerie, care constă în obligativitatea deţinerii în rezervă a unei anumite cantităţi de titluri de valoare emise de stat;

- norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare răspândire şi utilizare şi care constă în imobilizarea la banca centrală a unui procent din depozitele bancare sau din volumul creditelor.

În favoarea rezervelor minime obligatorii s-au formulat multe argumente dintre care cel mai important este cel potrivit căruia acest instrument arată precizia cu care poate fi condusă politica monetară. Mai pot fi enumerate şi alte aspecte: variaţiile în nivelul ratei rezervelor minime obligatorii pot fi ele însele utilizate la implementarea politicii monetare; solicitarea băncilor de a-şi constitui rezerve slab remunerate poate fi înscrisă şi în setul de instrumente fiscale; rezervele asigură lichiditatea şi funcţionarea sistemului bancar.

Cel mai frecvent argument invocat este că rezervele arată abilitatea autorităţilor monetare de a controla oferta de monedă, îndeplinindu-şi, astfel, responsabilităţile de menţinere a stabilităţii monetare. De asemenea, rezervele obligatorii permit determinarea bazei monetare, în funcţie de care se pot realiza predicţii despre lichiditatea băncilor comerciale şi se poate stabiliza multiplicatorul monetar

Regimul rezervei minime obligatorie a fost pus pentru prima dată în aplicare în SUA, la începutul secolului XX, utilizarea sa generalizându-se în perioada Marii Crize. În majoritatea ţărilor industrializate există în prezent o practică a rezervelor minime obligatorii, bazată pe dispoziţii legale. După momentul instituirii sale, rezultă şi motivul iniţial al constituirii sale, acela de a asigura o lichiditate minimală a băncilor comerciale.

În sens strict, rezervele obligatorii reprezintă o obligaţie de utilizare a monedei băncii centrale. În momentul iniţial al conceperii acestui instrument, obiectivul principal a fost de a permite băncilor centrale să acţioneze asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamentului băncilor în materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, rezervele obligatorii prezintă importanţă tehnică în trei domenii.

În primul rând, o creştere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra lichidităţii bancare, pe care le exercită intrarea de devize sau creditele obţinute direct de la banca centrală de către trezoreria statului (după cum evidenţiază situaţiile din Germania, Spania, Portugalia, Franţa).

În al doilea rând, sistemul poate fi utilizat pentru a putea lupta impotriva speculaţiilor antrenate de revalorizarea monedei naţionale. O astfel de utilizare a fost curent utilizată în Franţa anilor `70 , iar în Germania între 1970-1978.

În al treilea rând, menţinerea rezervelor obligatorii permite disocierea într-o anumită măsură, a costului creditului datorat intervenţiilor băncii centrale pe piaţa monetară şi permite, de asemenea, să acţioneze asupra cererii de credite.