Rezerva minimă obligatorie și rolul ei în activitatea bancară

Introducere

Sistemul rezervelor minime obligatorii este instituit pentru a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar şi constă în obligaţia băncilor, care colectează depozite, de a consemna în conturile lor deschise la banca centrală, sume stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mecanism urmărindu-se atât un scop monetar precum şi unul prudenţial.

Scopul principal (cel monetar) constă în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, iar scopul prudenţial se manifestă prin siguranţa pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente, pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în „vremuri de panică", perioade în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplină atâta timp cât totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudenţial, urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii scade în importanţă în favoarea celui de politică monetară.

CAP 1 RMO – instrument al Pol. Monetare

1.1 Pol. Monetara. Instrumente.

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaogă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine Băncii Centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în aceaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele sale specifice, care constau în următoarele:

a) creşterea masei monetare până la nivelul optim;

b) menţinerea ratei dobânzii la nu nivel corespunzător;

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi indirecte, între care este posibilă stabilirea următoarelor distincţii:

 instrumentele indirecte sunt utilizate de către Banca Centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie include instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centralăş

 instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care îi afectează, în mod direct, pe utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb.

Factorii care influenţează în alegerea unuia sau altuia din aceste instrumente s-au înmulţit considerabil pe parcursul desfăşurării vieţii economice. Printre aceştia se numără ca fiind dintre cei mai importanţi: preferinţa băncilor centrale de a răspunde prin oferta de monedă la cererea de pe piaţa monetară, gradul de dezvoltare al pieţei, circumstanţele macroeconomice şi reglementarea mediului economic, dimensiunea deficitului fiscal, natura sistemului de plăţi, starea de sănătate a sistemului bancar şi de asemenea obiectivele formulate ale politicii monetare in cauză şi ancora nominală.

Dezvoltarea unui set vast de instrumente monetare şi proceduri operaţionale, folosite pentru o implementare cât mai eficientă a politicii monetare, reprezintă cauza a numeroase probleme referitoare la structura şi credibilitatea sistemului bancar, inegalităţi în distribuirea lichidităţilor bancare, nevoia de a evita o variaţie excesivă în nivelul ratei dobânzii, precum şi consideraţii legate de dezvoltarea pieţei financiare şi coordonarea sistemului de plăţi.

De obicei, ţările care folosesc instrumente directe de control sfârşesc printr-o varietate de alte instrumente, întrucât primele produc deficienţe şi determină dezvoltarea altor practici şi metode care să înlăture restricţiile impuse. Acestea sunt înlocuite de către autorităţile monetare fie prin rezervele obligatorii, care absorb lichiditatea excesivă; fie prin facilităţi de rescontare, care asigură lichidităţi necesare. Deoarece sistemul rezervelor obligatorii impune, totuşi, restricţii asupra băncilor, se recomandă instrumente mult mai flexibile în cazul tranziţiei către o piaţă dezvoltată. Vânzările sau cumpărările de titluri guvernamentale sau ale băncii centrale pot fi utilizate deoarece, în absenţa unei pieţe secundare dezvoltate, acestea ajută la atingerea obiectivelor de politică monetară, prin orientarea către nevoile pieţei. Pe măsură ce piaţa internă se dezvoltă (sistemul bancar şi sistemul de plăţi devin competitive), iar piaţa secundară (pentru titluri guvernamentale activă) se dezvoltă şi ea, autorităţile vor putea folosi operaţiile de „open market" ca instrument principal, exercitând control asupra lichidităţilor sau ratei dobânzii ori de câte ori este necesar. Această evoluţie reiese din schema următoare.