Riscul de Lichiditate în Cazul BCR

I. Lichiditatea bancară şi riscul de lichiditate

În sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de numerar sau de disponibil în cont curent.

În sens mai restrâns, specializat, lichiditatea bancară reprezintă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea unei bănci de a face faţă, în orice moment, atât obligaţiilor asumate în numele clienţilor, cît şi în nume propriu. Factorul esenţial de gestiune al lichidităţii şi implicit al riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt îl reprezintă accesul oricărei bănci la diferite pieţe de capital care permit ajustări rapide şi la un cost minim al scadenţarului activelor şi pasivelor. Acest lucru depinde de o serie de elemente, cum ar fi: notorietatea băncii, notaţiile agenţiilor de rating, talia, rentabilitatea si calitatea acţionariatului.

Lichiditatea poate fi analizată sub două aspecte, respectiv acela al lichidităţiii imediate şi acela al lichidităţii de transformare. Prima reprezintă imposibilitatea de a face faţă unei cereri masive şi neprevăzute de retrageri de fonduri de către clientelă, precum şi imposibilitatea de a le substitui cu alte resurse (este un risc ce se manifestă în caz de criză a băncii, sau a pieţelor) iar a doua se concretizează printr-un nivel al resurselor inferior celui al plasamentelor pentru o scadenţă dată (cu consecinţe dăunătoare în cazul schimbării curbei dibânzilor).

Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăşi a probabilităţii pierderii capacităţii de finanţare. Acesta constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile, la un moment dat, faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum: lichiditate extremă, “pernă de securitate“ ce procură activele lichide şi capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost normal. Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei instituţii bancare, iar riscul de lichiditate poate fi devastator. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în alte cauze (de exemplu din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obişnuite ale altor instituţii. Potrivit celei de-a doua accepţiuni, lichiditatea este considerată a fi „o pernă de securitate“ pentru a face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidităţi bancare insuficiente, ceea ce înseamnă că activele lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face faţă nevoilor neprevăzute.

În fine, conform ultimei accepţiuni, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau permanente de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un cost rezonabil în permanenţă.

Deoarece plasamentele pe termen lung sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung, băncile se pot confrunta cu două situaţii, respectiv: fie să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt, fie să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare. Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii care, pentru a face faţă situaţiei, este forţată fie să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piaţă), fie să apeleze la împrumuturi de urgenţă care au, de regulă, costuri excesive. Cea de-a doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele şi plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (astfel, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen iar conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată). Capacitatea de a transforma resursele cu scadenţă mică în plasamente cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică managementului bancar. Astfel, managementul bancar trebuie să asigure protecţia împotriva riscului de lichiditate, prin măsuri precum atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate), identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat, creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii) sau refinanţarea (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă).