Romanian International Bank

Introducere

Am ales această temă din curiozitatea de a afla mai multe detalii despre Romanian International Bank, în special despre evoluţia băncii de la înfiinţare şi până în prezent.

Proiectul cuprinde aspecte referitoare la structura sistemului bancar românesc, acţiunile şi proiectele demarate de bancă, principalele obiective, misiuni, precum si poziţia băncii în sistemul bancar românesc.

Un aspect important la banca R.I.B este acela că în ceea ce priveste structura produselor oferite, clientul este practic cel care îsi configurează propriul produs, care să răspundă nevoilor individuale, personalizate. Termenul, moneda, dobânda, modul de plată al dobânzii, reînnoirea sau retragerea reprezintă opţiuni integrale ale clienţilor cu sprijinul şi consultanţa experţilor băncii.

1. Istoria sistemului bancar românesc – scurtă prezentare

Prima bancă comercială modernă s-a înfiinţat în Principatele Române în anul 1865 şi a funcţionat sub numele de Banca României. Banca era organizată ca societate comercială pe acţiuni cu un capital social subscris în valoare de 25.000.000 franci francezi. Banca României a fost înfiinţată, iniţial, ca bancă comercială şi bancă de emisiune de către investitorii englezi şi francezi care conduceau Banque Imperial Ottomane. După 4 ani, guvernul român a revocat monopolul de emisiune al Băncii României, în acest fel, instituţia continuând să funcţioneze ca bancă comercială privată până la lichidarea acesteia de către regimul comunist în anul 1948.

Procesul înfiinţării unui sistem bancar de tip modern a avut loc înainte de jumătatea celui de-al XIX - lea secol şi a fost un proces lent până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României la data de 17 aprilie 1880. În perioada 1866-1880, au fost înfiinţate trei instituţii de credit: Banca Creditul Rural (1873), Banca Creditul Urban (1874) şi Banca Comercială Marmorosch Blank&Co (1874).

Banca Naţională a României a fost înfiinţată la iniţiativa Partidului Liberal pentru a acorda credite a căror cerere era mare pe piaţă după războiul de independenţă (1877), precum şi pentru a asigura stabilitatea financiară a ţării. Banca Naţională a României a avut ca atribuţii, nu numai pe acelea de finaţator al statului şi emisiune bănească, dar şi pe aceea de a îndeplini funcţiunile unei bănci comerciale. În conformitate cu prevederile legii care a guvernat înfiinţarea sa, noua instituţie bancară era o societate pe acţiuni, cu capital aparţinând Guvernului României - aproximativ o treime din capitalul total - restul aparţinând acţionarilor. În anul 1901, Banca Naţională a României a devenit o instituţie privată. Sub controlul Partidului Liberal, Banca Naţională a României a jucat un rol important în înfiinţarea sistemului bancar românesc de tip modern şi a contribuit la întărirea poziţiei economice a burgheziei române.

Progresul economic care a însoţit consolidarea statului român şi ajutorul acordat de către Banca Naţională a României au accelerat procesul de înfiinţare a băncilor comerciale private. Numărul băncilor comerciale a crescut de la 3 în anul 1880 la 215 în anul 1914. Dacă înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a instituţiilor de credit pe termen lung a fost realizată numai cu capital autohton, în schimb, capitalul străin a fost substanţial implicat în crearea noilor bănci comerciale private. Astfel, în anul 1914, instituţiile bancare germane, austriece, franceze, belgiene şi engleze deţineau 40 de procente din capitalul băncilor comerciale româneşti.

În ajunul Primului Război Mondial, industria bancară românească se caracteriza printr-un nivel ridicat de concentrare, fiind dominată de 9 bănci comerciale conducătoare, numite “bănci mari româneşti”. În anul 1913, aceste bănci deţineau 70 de procente din totalul resurselor băncilor comerciale, în timp ce 188 de bănci mici şi mijlocii deţineau restul din totalul resurselor. Luând în considerare originea capitalului, componenţa grupului de “bănci mari româneşti” era următoarea: 4 bănci cu capital naţional (Banca Agricolă, Banca Comerţului de la Craiova, Banca Română de Scont, Banca Românească), 4 bănci cu capital străin (Banca Generală Română, Banca de Credit Românesc, Banca Comercială Română, Banca României), şi o bancă cu capital străin şi autohton (Banca Marmorosch Blank & Co).

După Primul Război Mondial, ca urmare a politicilor naţionale promovate de către guvernele liberale, ponderea capitalului străin în sistemul bancar a scăzut. În ciuda acestei tendinţe înregistrate de capital, băncile cu capital străin şi-au menţinut poziţii importante în sistemul bancar şi au putut să-şi identifice mai bine profitul investiţiilor decât competitorii lor români. În perioada 1931-1932, sectorul bancar a resimţit repercursiunile crizei economice datorită relaţiilor strânse avute cu sectorul industrial. Supravegherea bancară era aproape inexistentă. Toate acestea au contribuit la colapsul unor bănci mari. Astfel, în vederea întăririi sistemului bancar, Parlamentul României a aprobat la data de 8 mai 1934 “Legea privind organizarea şi reglementarea comerţului bancar”. În baza acestei legi, Banca Naţională a României a fost implicată în elaborarea unor proiecte de măsuri care au avut ca scop restructurarea sistemului bancar prin lichidarea unor instituţii de credit neviabile şi fuziunea instituţiilor slăbite de criza economică. În consecinţă, numărul băncilor a scăzut de la 893 în anul 1933, la 523 în anul 1937 şi la 246 în anul 1944.

După anul 1934, intervenţia statului în reglementarea sectorului bancar a impus băncilor străine de pe teritoriul Romîniei să se supună noilor cerinţe şi să aplice politica de interes general a României.