Sisteme Bancare Comparate

I. Sisteme bancare comparate

I.1. Prezentarea principalelor particularităţi ale sistemelor bancare americane, japoneze şi europene

Sistemul bancar din Statele Unite prezintă anumite caracteristici care îl particularizează, comparativ cu alte sisteme financiar – bancare naţionale. Principala trăsătură a sistemului financiar – bancar din Statele Unite este dualismul său, acesta având la bază dualitatea existentă în organizarea politică şi administrativ teritorială americană. Legislaţia include evident reglementările stabilite la nivel federal de Congresul Statelor Unite, la care se adaugă legile proprii statului respectiv, stabilite în funcţie de condiţiile concrete economice şi sociale existente. Mai este prezent, de asemenea, şi un dualism la nivelul sistemului financiar – bancar, care constă, în principal, în faptul că pot funcţiona, pe de o parte, bănci locale, autorizate şi controlate de organismele administrative din statul american de rezidenţă, şi care îşi pot desfăşura activitatea numai în interioarul statului respectiv, şi pe de altă parte, bănci naţionale, autorizate de autorităţile monetare federale (Oficiul de Control al Monedei), şi care îşi pot desfăşura actvitatea pe teritoriul mai multor state componente ale federaţiei.

Astfel, o bancă autorizată din statul California este o bancă locală şi nu poate funcţiona în afara teritoriului acestiu stat. Aceasta înseamnă că acestă bancă nu îşi va deschide sucursale în alt stat, fiind supusă controlului autorităţilor monetare din statul California. O bancă ce se dechide în statul California, autorizată de Oficiul de Control al Monedei, este o bancă naţională şi este controlată şi supervizată de autorităţile monetare federale. Această bancă îşi poate deschide unităţi în alte state, poate achiziţiona bănci sau poate participa la fuziuni cu bănci din alte state. Având în vedere că activitatea bancară se desfăşoară pe o piaţă în care concurenţa este acerbă, accesul unei bănci naţionale pe teritoriul altiu stat este deosebit de dificil şi limitat. Băncile naţionale de mărime medie îţi consolidează poziţia pe piaţa locală, prin deschiderea unui număr cât mai mare de unităţi şi investesc în acţiunile unor bănci sau instituţii financiare din statele vecine, devenind mai degrabă bănci internationale. Numai băncile mari (CityBank Corp, Chase, Manhattan, etc.) dispun de puterea finaciară necesară şi au unităţi deschise în mai toate statele americane.

În virtutea legii bancare din 1933 (Glass – Steagall Act), sistemului bancar american i s-a imprimat o strictă specializare între băncile comerciale şi băncile de investiţii. Astfel, băncile comerciale puteau efectua doar opraţiuni de : retragere a depozitelor; gestiunea mijloacelor de plată; acordarea de împrumuturi întreprinderilor şi particularilor, fiindu-le interzise toate operaţiunile cu titluri cu excepţia deţinerii unui portofoliu de titluri federale, ale altor state. Băncile comerciale au atacat Actul Glass – Steagall cerând dreptul de a opera pe titlurile în contul clienţilor, legalizarea acestei cereri fiind la acel moment atacată de lobby-ul efectuat de către casele de curtaj şi băncile de investiţii.

În afară de această strictă specializare, activitatea băncilor comerciale era reglementată şi de Mace Fadden Act din 1927, care interzicea băncilor să înfiinţeze sucursale sau agenţii în afara statului de origine. O altă caracteristică a băncilor comerciale americane, consecinţă evidentă a regelementărilor din Mace Fadden Act, e reprezentată de o puternică dispersie a acestora (peste 14000).

Din punct de vedere al importanţei, băncile comerciale americane se grupează în două categorii: bănci mari (în general au statut de bancă naţională), care îşi au sediile în New York, California şi în cele mai mari oraşe (Citigroup, Bankamerica, Manufactures Hanovers), şi bănci regionale (în general cu statut de bănci de stat), a căror talie tinde să crească.

Vitalitatea băncilor amricane surprinde după 1990, sistemul bancar american caracterizându-se printr-un nivel ridicat de rentabilitate şi printr-un grad scăzut de concentrare. De asemenea, creditele neperformante au fost minime şi nici o bancă nu a dat faliment, prin orice indicator, băncile americane fiind mai sănătoase decât în orice perioadă după 1950. Totodată sistemul bancar american este supus unei puternice competiţii pe propriul teritoriu, provenite:

-pe de o parte de la concurenţa străină (în principal japoneză), băncile japoneze deţinând 15% din piaţă în 1990;

-pe de altă parte de la concurenţa nonbancară (de exemplu, General Motors a distribuit în 1989 mai multe credite de consum decât Citigroup – 23,2 miliarde dolari faţă de 16,3 miliarde dolari).

Evoluţia contextului economic şi reglementar face de neînlăturat concentrarea sectorului bancar american. Un studiu efectuat de Manahattan Consulting Group, concluzionează că, în 2010, peisajul bancar va cuprinde maxim 200 de magagrupuri. De asemenea, băncile americane au devenit tot mai diferenţiate în ceea ce priveste operaţiunile desfăşurate (de exemplu First Union s-a concentrat pe micile afaceri şi pe persoane fizice; BankOne pe cărţile de credit, etc.. În ceea ce priveşte totalul activelor sistemului bancar american, la nivelul anului 2001, acestea au crescut cu 5,2% faţă de o crestere de 8,7 % din anul anterior. Creşterea pasivelor bancare s-a încetinit în 2001, atingând un nivel de 4,5 %, o schimbare importantă fiind şi reducerea drastică a depozitelor nepurtătoare de dobânzi în favoarea celor purtătoare de dobânzi.

Un element central pe scena bancară americană îl reprezintă megafuziunile care au avut la sfârşitul secolului trecut şi prin care s-au aflat Citigroup (înfiinţată prin fuziunea din 1998 dintre Travelers Group şi Citicorp) şi respectiv BankAmerica, numărul unu şi doi, atât pe plan naţional şi mondial. De asemenea, mediul concurenţial favorabil a creat, în general, premisele pentru obţinerea de rezultate bune, deşi au existat şi unele excepţii, ca de exemplu Bankers Trust, bancă afectată de criza din 2001 şi care a fost preluată de Deutche Bank.

Sistemul bancar japonez s-a dezvoltat începând cu cea de-a doua parte a secolului al XIX – lea. Astfel au fost create de către comercianţii mai importanţi, după modelul american, mai multe bănci naţionale private, conform legii bancare din 1863. De asemenea, în 1882, a fost creată banca centrală, care avea statut privat, pentru ca, în 1942, să fie transformată într-o bancă ce are până în prezent statut de bancă publică şi privată. În ultima parte a secolului al XIX –lea, guvernul a creat o serie de bănci guvernamentale, cum ar fi banca de schimb Yokohama, care finanţa comerţul exterior şi banca ipotecară a Japoniei. Astfel, la sfârşitul secolului, se putea face distincţia între marile şi micile bănci private. Marile bănci private, aproape în totalitate naţionale, erau stabilite în marile oraşe, fiind denumite astfel City Banks. Ele finanţau o mare parte a industriei Japoniei, de asemenea prestând servicii pentru agenţii fiscali ai guvernului.