Sisteme de Avertizare Timpurie a Crizelor Bancare

Introducere

Rolul sistemului bancar ca verigă esenţială în procesul de economisire-investire face ca stabilitatea acestuia să fie o prioritate pe agenda autorităţilor publice. Unul dintre obiectivele majore ale unei bănci centrale este acela de a preveni riscul sistemic prin promovarea unei monitorizări bancare eficiente, care să contribuie la realizarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem financiar. Astfel, băncile centrale au dezvoltat metode şi procese pentru supravegherea şi evaluarea continuă a băncilor – premise ale prevenirii apariţiei unei mari varietăţi de crize bancare sau a altor surprize neplăcute cu privire la entităţile sistemului bancar.

O atenţie particulară este acordată îmbunătăţirii calităţii examinării băncilor prin construirea unor sisteme suport care pot asista supraveghetorii în identificarea timpurie a unor eventuale tendinţe nefavorabile în activitatea unei bănci, ce ar putea conduce la probleme serioase în viitor.

În mod tradiţional, aceste tendinţe includ aspecte precum modificări adverse ale unor variabile de profitabilitate, deteriorarea semnificativă a poziţiei pe piaţă a băncii şi înrăutăţirea indicatorilor financiari calculaţi pentru bancă faţă de nivelurile lor anterioare sau în comparaţie cu cei stabiliţi pentru grupul martor de bănci (engl. peer group). Dezvoltările recente pun accentul pe sisteme sofisticate care utilizează tehnici econometrice pentru estimarea probabilităţii de faliment sau a deteriorării ratingului. Pe baza informaţiilor oferite de aceste instrumente, se declanşează, atunci când este nevoie, acţiuni de inspecţie ce vizează aspectele specifice identificate sau se stabilesc priorităţile în cazul examinărilor generale ce se desfăşoară pe o bază regulată.

Astfel, sistemele de avertizare timpurie a deteriorării performanţelor bancare permit îmbunătăţirea eficacităţii activităţii de inspecţie bancară şi o mai bună gestionare a resurselor limitate de care dispun autorităţile de control prudenţial.

Cadrul metodologic de analiză microprudențială a riscului sistemic face referire la sistemele de rating bancar și la sistemele de avertizare timpurie ca fiind instrumentele principale de evaluare a acestuia. La nivel macroprudenţial, testul de rezistenţă (eng. stress test), alături de testul de contaminare interbancară, reprezintă instrumente importante de lucru la dispoziţia supraveghetorilor, care permit identificarea expunerilor latente şi aprecierea capacităţii sistemului bancar de a absorbi şocuri în condiţiile unor evenimente excepţionale dar plauzibile.

1. Crizele bancare

1.1. Factori declanşatori ai crizelor bancare

În ultimii ani, aproape toate statele lumii s-au confruntat cu crize bancare, chiar dacă în această perioada s-au înregistrat dezvoltarea şi sofisticarea instrumentelor de supraveghere. Crizele bancare au lovit deopotrivă ţări dezvoltate şi emergente.

Principalele cauze ale crizelor bancare sunt evoluţia nefavorabilă a cadrului macroeconomic, comportamentul neprudenţial şi slaba guvernanţă coporatistă a băncilor şi implicarea autorităţilor în deciziile de acordare a creditelor de către bănci, respectiv amestecul factorului politic într-o activitate care trebuie să se desfăşoare în mod esenţial pe criterii economice. Astfel, şocurile macroeconomice au declanşat crize în ţări din America Latină, cum ar fi Chile (începutul anilor 1980), Mexic (1994 – 1995) şi Argentina (2001).

Lipsa de prudenţă în acordarea creditelor a determinat criza bancară din Japonia, în anii '90, problemele cu care s-a confruntat Credit Lyonnais (Franţa), tot în anii '90, şi a fost factorul determinant al prăbuşirii Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, care a afectat activitatea bancară din Marea Britanie, Luxemburg şi Statele Unite.

Managementul riscurilor a cunoscut o evoluţie exponenţială după falimentul băncii engleze Barings în anul 1995. Până atunci, funcţia de administrare a riscurilor nu era dezvoltată, în cadrul instituţiilor financiare, ca şi componentă activă a derulării activităţii. În domeniul bancar, managementul riscului se constituie din totalitatea proceselor de administrare a riscurilor şi a modelelor care pemit instituţiilor de credit să implementeze politici şi practici bazate pe minimizarea riscurilor. Aria de modele şi procese se extinde către toate riscurile – riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate şi riscul operaţional.

O componentă esenţială a gestionării riscurilor o reprezintă includerea în preţurile produselor şi serviciilor bancare a costurilor aferente. În cazul în care marja de risc este calculată corect, pierderile produse ca urmare a materializării riscurilor vor putea fi acoperite de bancă. Pe plan internaţional nu există o clasificare unitară a risurilor bancare. Acordul Basel II identifică trei riscuri principale – de credit, de piaţă şi operaţional, considerând că toate celelalte riscuri sunt variante sau componente ale riscului operaţional.