Sisteme de Plăți

1.1.SISTEMUL DE PLĂŢI

Sistemul de plăţi reprezintă o componentă importantă a sistemului monetar şi, prin acesta, a infrastructurii financiare a economiei, asigurând circulaţia banilor şi transferul de active monetare. Acesta este indisolubil legat de monedă, iar evoluţia acesteia a determinat apariţia şi perfecţionarea sistemului de plăţi ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacţiilor economice.

Sistemul de plăţi a fost definit în diverse variante de către instituţiile de credit şi cele de cercetare, fiind reconsiderat în funcţie de evoluţia monedei şi a tehnologiei de înregistrare şi transmisie. Cea mai reprezentativă definiţie este considerată cea elaborată de CPSS (Committee for Payment System Secretariat) din cadrul Băncii Reglementelor Internaţionale, potrivit căreia "sistemul de plăţi reprezintă un set de aranjamente pentru descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici cu ocazia procurării de resurse reale ori financiare prin transferul titlului de proprietate asupra unor active care, în virtutea faptului că sunt larg acceptate, sunt cunoscute sub numele de bani". Această definiţie este larg acceptată, atât de organismele internaţionale, cât şi de băncile centrale din cadrul Uniunii Europene. Sistemul de plăţi concentrează toate tranzacţiile de schimb din economie pentru descărcarea de obligaţii pecuniare şi se constituie într-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plăţi de interes naţional, aflat sub supravegherea băncii centrale.

Sistemul de plăţi are două funcţii complementare:

• intermedierea tranzacţiilor, care este asigurată de băncile comerciale şi de alţi agenţi nonbancari (companii de plăţi, brokeri, poştă), care efectuează servicii de transfer de fonduri şi de stingere a obligaţiilor de plată. Aceşti agenţi desfăşoară activităţi de interes public şi de aceea sunt supuşi autorizării, supravegherii prudenţiale şi altor forme de control din partea băncii centrale.

• garantarea schimburilor, care este asigurată în final de către banca centrală prin deschiderea de conturi centralizate ale băncilor comerciale care sunt şi un mecanism de garantare a tuturor decontărilor din economie, precum şi prin sistemul de împrumutător de ultimă instanţă.

Elementele componente ale unui sistem de plăţi cuprind: instituţiile care furnizează servicii de plăţi, diversele forme de creanţe transferate, metodele şi mijloacele de transfer, mesajele şi canalele de comunicaţie. În general, un sistem de plăţi are forma unei piramide cu mai multe trepte:

• pe prima treaptă (la bază) se află masa persoanelor fizice şi juridice, care desfăşoară activităţi ce dau naştere la obligaţii de plată. Populaţia reprezintă sursa primară de economisire în societate, care face depozite şi acceptă serviciile băncilor pentru activitatea cu amănuntul. Persoanele juridice sunt companiile care desfăşoară activităţi economice, altele decât cele cu bani, precum şi instituţiile publice şi cele nonprofit.

• a doua treaptă o constituie sistemul bancar la care agenţii au conturi sau unii agenţi nonbancari specializaţi (brokeri, poştă). Preferinţa persoanelor fizice şi juridice pentru bănci este determinată de creanţele asupra acestora (depozitele) care au caracter de lichiditate, iar transferurile se pot efectua imediat şi la întreaga valoare.

• treapta a treia o constituie casele de compensaţie, care pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale.

• treapta a patra este agentul de decontare, una din băncile de prim rang din economie sau, în unele cazuri, acest rol îl îndeplineşte chiar banca centrală.

• ultima treaptă este banca centrală, care are rolul de supraveghetor, împrumutător de ultimă instanţă şi garantor.

1.2.TIPURI DE SISTEME DE DECONTARE

Decontarea reprezintă transferul de fonduri între bănci şi încărcarea-descărcarea de gestiune a băncilor participante la transfer, precum şi finalizarea plăţii prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) faţă de beneficiarul plăţii (creditorul). Activele care circulă în sistemul de plăţi (banii) reprezintă creanţe asupra guvernului (moneda metalică), asupra băncii centrale (bancnotele sau fondurile băneşti din evidenţele băncii centrale) şi asupra instituţiilor bancare (depozitele bancare). Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de decontare, folosită mai ales în activitatea de analiză a activităţii bancare.

În sistemele moderne de plăţi există două tipuri de decontări, şi anume:

1. Sistemul de decontare pe bază brută (RTGS – Real Time Gross Settlement);

2. Sistemul de decontare pe bază netă (NEOD – Net End Of the Day).

Sistemul de decontare pe bază brută este caracterizat de faptul că decontarea se face individual pentru fiecare instrucţiune de plată în parte şi, deci, mesajele de plată sunt schimbate între fiecare pereche de instituţii bancare aflate în relaţie de decontare. Deoarece se decontează individual, o bancă decontează separat fondurile pe care le plăteşte şi fondurile pe care le primeşte. Ca urmare a implementării de către sistemele bancare a tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale virtuale, decontările se desfăşoară în timp real (real time).

Sistemul de decontare pe bază netă este sistemul în care fiecare participant face o singură plată sau o singură încasare, în funcţie de poziţia pe care o are: netă debitoare sau netă creditoare. O poziţie este netă debitoare pentru o bancă dacă totalul sumelor de plată depăşeşte totalul sumelor de încasat. O poziţie este netă creditoare pentru o bancă dacă totalul sumelor de plată este mai mic decât totalul sumelor de încasat.