Sistemul Bancar al Japoniei

CAPITOLUL 1

Descrierea sistemului bancar din Japonia

1.1 ISTORIC

Apariţia primelor bănci în Japonia datează din secolul XVII, find cauza necesităţii de a deservi dezvoltării comerţului, industriei şi agriculturii. În 1617 în Osaka, au fost eliberaţi pentru prima dată bani de argint, atunci fiind fondata şi Asociaţia Bancherilor, o sursă garantată de monede.

Sistemul bancar japonez s-a dezvoltat începând cu cea de-a doua parte a secolului al XIX – lea. Astfel, după modelul american, au fost create de către comercianţi mai importanţi mai multe bănci naţionale private, conform legii bancare din 1863. În pofida aparenţelor, sistemul bancar japonez a fost puternic dirijat. Pânã spre mijlocul anilor ’70, o legislaţie strictă a menţinut sub controlul permanent al autorităţilor totalitatea operaţiunilor externe ale băncilor nipone, în vederea mobilizării la maximum a resurselor necesare unei dezvoltări economice multilaterale, cu accentul pe expansiune comercialã, spre pieţele străine.

În anii ’80, când s-au amplificat considerabil excedentele comerciale şi implicit creanţele asupra străinătăţii, au intervenit schimbări fundamentale, adevărate mutaţii în domeniul valutar-financiar, prin liberalizarea progresivã a mişcãrilor de capital între Japonia şi exterior, concomitent cu lãrgirea gamei de operaţiuni monetare permise bãncilor. Sistemul bancar tradiţional dim Japonia a fost segmentat în componente clar definite, la sfârşitul anilor 1980: băncile comerciale (majore şi bănci regionale), de credit pe termen lung , bănci trust , băncile mutuale de credit şi de economii, şi diverse instituţii financiare specializate.

De asemenea, în 1882, a fost creată banca centrală, care avea statut privat, pentru ca, în 1942, să fie transformată într-o bancă ce are până în prezent statut de bancă publică şi privată. În ultima parte a secolului al XIX –lea, guvernul a creat o serie de bănci guvernamentale, cum ar fi banca de schimb Yokohama, care finanţa comerţul exterior şi banca ipotecară a Japoniei. Astfel, la sfârşitul secolului, se putea face distincţia între marile şi micile bănci private. Marile bănci private, aproape în totalitate naţionale, erau stabilite în marile oraşe, fiind denumite astfel City Banks (bănci urbane). Ele finanţau o mare parte a industriei Japoniei, de asemenea prestând servicii pentru agenţii fiscali ai guvernului.

Totuşi în anul 1988 Bursa de Valori din Tokyo devine cea mai mare din lume, în condiţiile combinării valorilor de piaţă a capitalului cu capitalizarea, în timp ce Bursa de Valori Osaka este a treia după cea din Tokyo şi New York. Totuşi există 8 Burse de Valori în Japonia, Tokyo Securities and Stock Exchange reprezintând 83% din capitalul naţional în 1988.

Din 1990, Japonia a cunoscut o stagnare economică, împreună cu un sector bancar mult prea presat. Tot în anii ‘90, colapsul pieţei imobiliare accentuată de încapacitatea de a prevedea pericole potenţiale au condus la o criză bancară la sfârşitul anilor 1990. În 1990, cele mai mari cinci bănci din lume, măsurate prin activele totale, au fost băncile japoneze. Aceste bănci au deschis filiale în străinătate, au achiziţionat bănci existente străine, şi s-au implicat în activităţi noi, cum ar fi subscrierea de euro,de yeni, de emisiuni de obligaţiuni.

Activităţile de creditare ale băncilor japoneze în străinătate tind să crească, unele dintre ele devenind centre de împrumut internaţional.

O nouă perioadă în Sistemul Bancar cunoscută sub numele de "Big Bang" a început în 1998 şi a durat până în 2001. "Big Bang" a presupus dereglementare în economia Japoniei şi liberalizarea bancară.

Principalele organe de reglementare monetară, de credit, din ţară sunt: Banca Japoniei, Ministerul Finanţelor şi Federaţia Organizaţiilor Economice.

Principalele acţiuni în domeniul bancar includ: schimbarea normelor de creditare şi rata rezervelor minime obligatorii, efectuarea de tranzacţii cu titluri de stat şi de schimb valutar, măsurile administrative, realizate în comun cu guvernul. Predominarea acţiunilor administrative care au avut loc în ‘70 de ani, au fost înlocuite prin metode de piaţă de reglementare. Controlul de stat asupra activităţii băncilor a fost slăbit. Cu toate acestea, în mâinile guvernului este o ofertă de facilităţi de credit, cu activitate de risc ridicat şi de rentabilitate scăzută.

Elementele principale ale sistemului financiar japonez sunt aproximativ aceleaşi ca şi a altor naţiuni majore industrializate: un sistem bancar comercial, care acceptă depuneri, a extins împrumuturile către afaceri, şi a făcut comerţ cu valută străină; specializat în instituţii financiare deţinute de guvern, care a înfiinţat diverse sectoare ale economiei interne; companii de protecţie, care furnizează servicii de brokeraj şi protecţii de guvern; pieţe de capital, oferite să finanţeze datoria publică şi datoria particulară; şi burse de valori, care au oferit băncilor o sursă de lichidităţi şi au furnizat Băncii din Japonia o uneltă pentru a pune în aplicare politica monetară.