Sistemul bancar al Marii Britanii

INTRODUCERE

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele, respectiv banca centrală şi băncile de rang secundar denumite şi bănci de sistem. Rolul băncii centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în mod special, în politica economică. În acest context este necesară precizarea faptului că în momentul iniţial al formării sistemelor bancare, nu există o delimitare între operaţiunile realizate de băncile comerciale şi cele centrale (sau de emisiune).

În perioada convertibilităţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a înfăptuit în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci, banca centrală, care a început, astfel, să deţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune.

Banca centrală nu este un produs natural al dezvoltării sistemului bancar, ci este impusă coercitiv, din afara pieţei, ca un rezultat al acţiunii statului. Astfel de acţiuni, ca o consecinţă a unei serii de împrejurări istorice, au dat naştere unui sistem monetar şi financiar foarte diferit de cel care ar fi apărut spontan într-un sistem de free-banking supus, fără privilegii, dreptului privat, şi nu controlat sau dominat de guvern prin banca centrală. Este imposibil de ştiut ce cunoaştere şi ce instituţii ar fi creat antreprenorii bancari în mod liber, dacă erau subiecţii principiilor generale ale dreptului şi nu ai oricărui gen de coerciţie statală.

Ne putem totuşi imagina un sistem generalizat de fonduri de investiţii în care „depozitele” curente ar fi investite, având o lichiditate mare, dar fără garanţia de a reprimi valoarea nominală, care ar fi supusă evoluţiei valorii de piaţă a unităţilor respective; o reţea de unităţi oferind servicii de plată şi contabilitate etc., în regim de liberă concurenţă, fiind plătite pentru serviciile prestate; şi, separat, fără nici o legătură cu activitatea de creditare, o serie de instituţii private consacrate extragerii, prelucrării şi oferirii de tipuri diferite de monede private, încasând o mică sumă pentru serviciile prestate.

De fapt, actualul sistem bancar centralizat este doar rezultatul logic şi inevitabil al unei introduceri graduale şi clandestine, de către bancherii privaţi în complicitate istorică cu guvernele, a unui sistem bancar bazat pe rezerve fracţionare.

CAPITOLUL I

- Caracteristici ale sistemului bancar britanic -

1.1. Scurt istoric

Prin intermediul pieţei de la Londra şi a rolului lirei sterline, sistemul bancar britanic a dominat întregul sistem bancar mondial, în special în secolul al XIX-lea. Întâietatea flotei, integrarea rapidă a Marii Britanii în diviziunea internaţională a muncii (mai ales prin abolirea celebrelor Corn Lows - Legea cerealelor - din 1846, care, deschizând piaţa britanică a grâului din imperiu, a ruinat agricultura tradiţională, dar a eliberat o mare cantitate de forţă de muncă pentru industrie) sunt fenomene bine cunoscute care, favorizând comerţul internaţional, au necesitat şi permis apariţia paralelă a băncii britanice, şi implicit a condus la dezvoltarea sistemului bancar britanic.

Istoria sistemelor bancare a fost influenţată aproape în totalitate de istoria banilor. Ca urmare a utilizării tot mai accentuate a plăţilor în bani, oamenii au căutat diverse modalităţi de a-şi păstra şi depozita banii.

Începuturile Băncii Angliei sunt legate de Revoluţia din 1688, care i-a dus pe Wilhem de Orania şi pe Mary la tron. Acest eveniment a adus Angliei o anumită stabilitate politică, necunoscută de aproape un secol. Chiar dacă comerţul a sporit, finanţele publice erau încă slab dezvoltate, iar sistemul monetar şi de credit erau în haos. Aurarii fuseseră păgubiţi de neglijenţa gestiunii financiare a regilor din dinastia Stuart. Astfel, au existat mai multe idei pentru înfiinţarea unei bănci naţionale sau publice, care să mobilizeze resursele naţiunii. În cele din urmă, s-a optat pentru propunerea lui William Paterson, care prevedea un împrumut de 1,2 miliarde de lire acordat statului, în schimbul căruia cei care subscriau erau integraţi în Consiliul Guvernatorilor Băncii Angliei. Cu toate că noua bancă şi-ar fi putut risca întregul capital împrumutând statul, subscrierea s-a dovedit a fi, în cele din urmă, una populară, iar banii au fost strânşi în doar câteva săptămâni. Carta Regală a fost sigilată pe 27 iulie 1694, iar Banca şi-a început astfel rolul de bancher al statului şi de gestionar al datoriei publice, roluri pe care şi le menţine şi astăzi.