Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii

1. Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii

1.1. Scurt istoric al sistemului bancar

Prima bancă a Statelor Unite ale Americii a fost creată în anul 1781 de Congres, avându-l ca fondator pe administratorul finanţelor, Robert Morris. Aceasta sa numit “the Bank of North America “ şi a avut sediul în Philadelphia. Scopul înfiinţării acestei bănci a fost cel de a contracara consecinţele Revoluţiei Americane prin sprijin financiar.

Pentru un timp, un mijloc suplimentar de supraveghere a fost furnizat de către Banca din Statele Unite, banca centrală înfiinţată în anul 1791 la iniţiativa Primului Secretar al Trezoreriei Naţionale, Alexander Hamilton. Statutul său în cadrul Congresului a expirat în anul 1811. O a doua bancă a Statelor Unite ale Americii a fost creată în anul 1816 şi a funcţionat până în 1832.

În perioada ce a urmat bancherii au fost extrem de precauţi cu privire la sumele împrumutate şi pe ce perioadă de timp oferă împrumutul. Pentru a fi siguri că dispun de suficient numerar pentru a satisface cererile deponenţilor, bancherii au acordat în general, împrumuturi pe termen scurt cuprinse între 30 şi 60 de zile. Aceste fonduri împrumutate au fost folosite în general de producători şi comercianţi pentru a plăti furnizorii şi lucrătorii până când îşi vor vinde produsele. După aceasta urmând a se restitui împrumutul.

În unele părţi ale ţării mai stabile, standardele pentru acordarea de împrumuturi au fost mai liberale. Datorită acestei imprevizibilităţi şi a condiţiilor de piaţă, pierderile datorate acestor împrumuturi au avut tendinţa să fie mai mari, de asemenea.

În anul 1832 când a doua bancă a Statelor Unite şi-a încetat activitatea, Guvernul a preluat sarcina de supraveghere a băncilor. Această supraveghere s-a dovedit adesea inadecvată şi ineficientă. În aceste zile băncile şi-au acoperit împrumuturile prin emitere de bancnote proprii. Aceste bancnote trebuiau să fie convertibile, la cerere, în monedă, aur sau argint. Astfel Guvernul în calitate de supraveghetor trebuia să certifice băncile care deţineau aur şi argint în cantităţi necesare pentru a asigura convertibilitatea bancnotelor sale. Pentru că acestea nu au fost întotdeauna făcute, mulţi deţinători de bancnote au constatat că deţin simple hârtii fără valoare. A fost uneori dificil detectarea bancnotelor fără valoare, datorită varietăţii uimitoare de bancnote existente pe piaţă.

În anul 1860 circulau în întreaga ţară peste 10.000 de tipuri de bancnote. Din această privinţă comerţul a avut cel mai mult de suferit, această contrafacere a bancnotelor a însemnat o adevărată epidemie pentru întreaga economie şi implicit sute de bănci şi-au încetat activitatea. Întraga ţară şi-a manifestat dorinţa existenţei unei monede naţională uniformă acceptabilă oriunde fără riscuri.

Ca răspuns , Congresul a adoptat Legea Monetară Naţională în 1863. În anul 1864, preşedintele Lincoln a semnat revizuirea acestei legi, Legea privind Banca Naţională. Aceste legi au stabilit un nou sistem de bănci naţionale şi de o agenţie guvernamentală nouă condusă de un Comptroller valutar. Comptrollerul a avut sarcina de a organiza şi supraveghea sistemul bancar nou prin lege şi examine periodice.

Noul sistem a funcţionat bine. Băncile naţionale din Statele Unite au cumpărat titluri de stat , şi au primit bancnote ale Băncii Naţionale în schimb. Fiind acordate cu împrumut debitorilor, bancnotele au intrat treptat încirculaţie.

Bancnotele naţionale au constituie temelia ofertei de bani naţionali, până în anul 1914, când a aparut Federal Reserve.

Debutul depresiei la nivel mondial în 1929 a constituit un adevărat dezastru pentru sistemul bancar. În ultimul trimestru din 1931, mai mult de 1.000 de bănci din SUA nu au reuşit ca debitori, şi implicit activele bancare au scăzut în valoare. Aceasta a indus panica pe întreg teritoriul ţării, şi anume acela de a retrage numerar înainte ca banca să nu mai aibă cu ce să plătească.

Criza bancară a fost primul ordin de afaceri pentru preşedintele Franklin D. Roosevelt. A doua zi după preluarea mandatului, la 5 martie 1933, a declarat o „sărbătoare legală”, închizând astfel toate băncile din ţară, până când vor fi examinate, fără să li se permită să redeschidă.

În iunie 1933, Congresul a adoptat asigurarea depozitelor federale. Conturile au fost acoperite cu până la 2.500 dolari per deponent (acum 100.000 dolari). Alte legi au reglementat activităţile bancare şi ale concurenţei, cu obiectivul de limitare a riscurilor bancare şi liniştirea publicului prin faptul că băncile au fost şi vor rămane, în condiţii de siguranţă şi renume.

În timpul ultimului sfert de secol, sistemul bancar a suferit o revoluţie. Tehnologia a transformat modul american de a beneficia de servicii financiare, cum ar fi: tranzacţii bancare prin telefon, carduri de debit şi de credit şi bancomate sunt frecvente, iar moneda electronică şi băncile virtuale sunt în plină evoluţie. Tehnicile de examinare a băncilor s-au schimbat, de asemenea. Astăzi examinatorii folosesc calculatoare şi tehnologia pentru a vă asigura că băncile trebuie să supravegheze şi să controleze riscurile legate de noua lume complexă de servicii financiare.

OCC (Oficiul de Comptroller Valutar) supraveghează băncile naţionale şi execută legile federale bancare, întocmeşte normele privind statutul şi aplicarea a noi fuziuni pentru băncile naţionale şi desfăşoară activităţi de cercetare de bază privind domeniul bancar şi economia. Instrumentele s-au schimbat, dar pentru OCC, misiunea de bază rămâne aceeaşi ca şi în zilele lui Lincoln: pentru a asigura un sistem sigur, renumit şi competitivitate bancară naţională care sprijină cetăţenii, comunităţile precum şi economia Statelor Unite ale Americii.