Sistemul bancar din Croația

I.Sistemul bancar croat

I.1. Scurt istoric

În Croația, față de alte țări centrale și est-europene, sistemul bancar a fost structurat pe 2 nivele înainte de a începe perioada de tranziție de la socialism la capitalism, însă acesta a fost reactualizat introducându-se practici bancare bazate pe piață.

Încă din 1990, când sistemul bancar se confrunta cu diferite neclarități ce necesitau a fi rezolvate, una dintre ele fiind legată de rezervele de monedă straină ce s-au impus a fi redepozitate la Banca Centrală Iugoslavă, în Croația operau 26 de bănci.

După legea Iugoslavă de socialism, întreprinderiile de stat aparțineau băncilor, însă odată cu privatizarea acestor întreprinderi, băncile vor opera cu proprietatea privată ca efect secundar. Chiar dacă privatizările bancare s-au realizat în sens larg, investitorii privați dețineau aproximativ 60% din totalul activelor din sectorul bancar încă din 1997 când numărul băncilor a ajuns la 60. Nivelul de concentrare globală a sistemului bancar croat a fost ridicat, deoarece in 1995 patru din cele mai mari bănci dețineau o cotă de piață de aproximativ 70%.

După dizolvarea Iugoslaviei, guvernul Croat și-a asumat riscul pentru revendicările bancare, când s-a decis oprirea schimburilor străine de rezerve.

Pentru a susține bunurile ca o contravaloare a depozitelor monetare străine, cuvenită insuficienței schimbului de monedă straină, la sfârșitul anului 1991, guvernul a emis obligațiuni în marcă germană.

Datorită presiunilor de lichidități exercitate asupra băncilor, guvernul croat a înghețat depozitele caselor de monedă străină timp de 3 ani, acestea fiind deblocate gradat la o rată minimă de 20 rate bianuale, astfel la sfârșitul anului 2004, depozitele au fost returnate complet.

O altă problemă moștenită este reprezentată de datoriile de primit de la firme ce aparțineau statului. Însă această împrejurare a fost remediată prin eliberarea de către guvern a “big bonds”(obligațiuni mari) în 1991-1992, când întreprinderile replăteau valoarea nominală a obligațiunilor scadente băncilor. Chiar dacă perioada de valabilitate a obligațiunilor era de 20 de ani și erau corelate la prețul de emitere (PPI), acestea nu se puteau da la schimb, astfel nu au adus băncilor lichidități noi.

Ratele interbancare au fost uniform majorate la jumătatea anilor 1990, unite cu ipoteza că problema celor mai mari patru bănci din țară privind falimentul va fi prevenită, astfel ratele mari au condus schimburile interbancare către o afacere înfloritoare. Însă ratele schimburilor interbancare s-au redus considerabil în urma introducerii lichidităților în 3 din cele 4 bănci , în 1995-1996 în timpul procesului de reabilitare bancară, cînd bunurile și obligațiile au fost șterse (cost anual de 6% din PIB).

Băncile au fost constrânse să își dezvolte relațiile cu non-bancari, în urma repatrierii activelor monetare străine, rezultate din declinul ratelor interbancare combinat cu o creștere economică puternică, o rată de shimb fixă și o rată a inflației mică.

În timpul boom-ului creditului bancar, acțiunile de creditare erau ușor controlate, provizioanele pentru pierderi din împrumuturi erau nepotrivite și întrecerea pentru realizarea depozitelor era relizată într-un mod iresponsabil.

În 1998 situația balanței de plăți externe s-a agravat, datorită împrumuturilor ce nu erau plătite la timp, ceea ce a dus la o scădere economică datorită creșterii fiscale și politicii monetare.

Decizia guvernului de a vinde băncile ramase de stat către investitori străini cărora le-a fost interzisă intrarea pe piața croată datorită dezacordurilor militate din 1990, a amplificat criza; așadar prima bancă străină a penetrat piața croată în 1994, înaintea acordului Dayton din 1995, și alte cateva bănci după înțelegerea de pace. În 1998 nu au ramas mai mult de 10 bănci străine ce activau în Croația cu un procent de 6,7% din totalul activelor bancare.

Între 1999-2000, prin vânzarea a 3 din cele 4 mari bănci (mai exact a 2, a 3 și a 4 mare bancă) măsurate pe baza activelor totale, către investitorii străini, guvernul a oprit eforturile de privatizare prin plasarea acțiunilor către cea mai mare bancă cu investitori străini cu ajutorul pieței de schimb din Londra. Datorită acestui fapt dar și vânzării băncilor mici investitorilor străini, precum și înființarea de noi bănci străine au dus la creșterea numărului de bănci străine la 24, ca după 2001 acestea să dețină o pondere de 89,3% din totalul activelor bancare. Chiar dacă din septembrie 2004, în urma unor diverse fuziuni numărul acestora s-a redus la 17, ponderea lor în totalul activelor sectorului bancar a crescut la 91%.

Comparativ cu anul 2004, în anul 2005 numărul băncilor a fost redus de 3 ori; două bănci au fuzionat cu alte bănci, o bancă a inițiat proceduri de lichidare voluntară. Numărul de bănci în proprietate străină a scazut la 12.