Sistemul bancar din Elveția

CAPITOLUL I DESCRIEREA SISTEMULUI BANCAR

I.1. ISTORIC

Sectorul bancar reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale economiei elveţiene şi absoarbe aproape 4% din populaţia activă. Băncile elveţiene gestionează bunuri în valoare de peste 3.300 miliarde CHF dintre care mai mult de jumătate provin din afara Elveţiei. Cu o lungă tradiţie în materie de stabilitate economică şi financiară manifestată în principal de nivelul scăzut al inflaţiei, o rată redusă a dobânzilor şi o monedă naţională puternică şi stabilă, Elveţia este considerată unul dintre cele mai mari centre financiare offshore din lume, devansând Londra, New York sau Frankfurt.

Primele bănci private elveţiene au apărut pe la 1680, iar patronii lor garantau cu propria avere toate depozitele clienţilor. Acest lucru s-a dovedit o reclamă de mare succes şi de aici s-a născut tradiţia privind securitatea unei bănci elveţiene. Încă mai există 15 bănci private, iar politica de garantare a proprietarului se menţine.

Primii clienţi mari au fost regii Franţei. Războaiele erau costisitoare, iar posibilitatea unui monarh feudal de a înapoia banii era mare. În acest caz, discreţia era foarte importantă, căci regii Franţei erau catolici, iar majoritatea bancherilor elveţieni erau protestanţi, deci consideraţi eretici. Aşa a luat naştere un mare principiu de funcţionare al băncii elveţiene: secretul absolut.

Marele Consiliu al Genevei adoptă oficial în 1713 un regulament prin care bancherilor le este interzis să divulge orice fel de informaţii despre clienţii lor. În general, informaţia secretă aduce putere celui care o deţine. Specificul băncii elveţiene este de a nu face uz de această putere. O dată cu această tradiţie, banii au început să curgă fluviu spre Elveţia, capitalizând practic băncile locale. În vremuri grele, elveţienii au ştiut să îşi cumpere efectiv securitatea şi să păstreze neutralitatea ţării. Aşa a ajuns banca pilonul strategiei de securitate al Elveţiei.

Însă, abea mondializarea războiului a adus elveţienilor globalizarea bancară. În preajma celui de-al doilea război mondial, evreii au început să-şi depună fondurile în Elveţia. În iunie 1933, Hitler a obligat prin lege populaţia să-şi declare toate economiile, chiar şi cele din afara ţării. Încălcarea legii se pedepsea cu moartea şi, în 1934, trei cetăţeni germani au fost omorâţi pentru că nu îşi declaraseră conturile din Elveţia. Drept consecinţă a fost inventat contului anonim în care nici măcar bancherul nu ştia numele proprietarului. La acel moment, a fost luată o decizie de către autorităţile elveţiene privind protecţia acestor fonduri şi a secretului legat de fondurile respective.

Această ţară a avut legi foarte generoase şi în ceea ce priveşte transferul banilor. Importa şi exporta bani fără nicio limită. Exportul banilor era foarte atractiv pentru investitori, deoarece îşi puteau investi banii, dar îi şi primeau înapoi.

Hitler era încurcat de neutralitatea Elveţiei, a respectat-o doar după ce băncile i-au finanţat ieftin campaniile militare. Între timp bancherii avuseseră ideea de a cota aurul, transformându-l practic într-un fel de monedă internaţională de schimb. Aşa a ajuns aurul evreiesc să finanţeze campaniile lui Hitler. Statul elveţian a decretat pedeapsa cu închisoarea pentru orice bancher care, chiar şi după pensionare ar divulga secretul bancar.

Totuşi, din cauza băncilor unde au existat probleme în trecut, imaginea Elveţiei a avut de suferit. Tocmai din această cauză, băncile fac acum eforturi mult mai mari ca să evite acele poveşti urâte. Legile sunt stricte, iar băncile, înainte de a deschide unui client un cont, trebuie să ştie exact cine este clientul şi de unde provin banii. Dacă se descoperă că sunt bani murdari, băncile nu îi acceptă, pentru că spălarea banilor este interzisă în Elveţia.

I.2. PARTICULARITĂŢI

Economia Elveţiei este una dintre cele mai stabile economii ale lumii. Politica sa plină de succes pe termen lung în domeniul siguranţei monedei naţionale, dublată de secretul operaţiilor financiare efectuate în băncile elveţiene a făcut din Elvetia un „rai financiar” al investitorilor şi al investiţiilor acestora. În acelaşi timp, a creat o economie care se bazează masiv pe afluxul extern constant de investiţii. Din cauza specializării înguste a forţei de muncă, industria fină şi de precizie, respectiv comerţul şi finanţele sunt esenţiale pentru menţinerea stabilităţii economice a ţării.